Fugise pe cel mai înalt deal pe care îl văzuse; acela era locul ei de contemplare .Tot ceea ce văzuse scris pe peretele cu oglindă îl copiase pe o bucată de hârtie. Avea desenul cu acea femeie ce avea ochi pătrunzători. Îl examinase din toate punctele de vedere.
-Oare cine o fi fost această Deona? îi scapase întrebarea.
Dar la un moment dat, o voce delicată îi răspunse venind de la poala unui copac: e mămica mea!
Aimara se uită în jur speriată și zări o fată îmbrăcată într-o rochiță albă, cu părul vâlvoi, blond, cu ochi albaștri. Fata se ridică și se apropie călcând cu grijă pe iarba de sub tălpi. Parea să fie mai scundă decât ea.
-Nu te speria, eu sunt Raiana. Pot să văd desenul?
-Cum de ești singură aici?
-E mult de povestit.
Aimara îi întinde desenul, Raiana, văzându-l, începu să plângă.
-Cât îmi lipsești! spuse ea.
-Te înțeleg, răspunse Aimara.
-Cum așa?
-Eu n-am mamă... și nici tată...
-Mama mea m-a lăsat aici, iar acum nu mai am nimic de la ea...doar desenul acesta pe care l-am pierdut acum câteva luni...sau ani...
-L-am găsit pe jos acasă acum șase ani în urmă...
Raiana suspină.
-Te rog, nu mai plânge! Să înțeleg că era casa voastră aceea, nu?
-Da, până să moară bunicul, iar mama să fie nevoită să părăsească mai întâi casa, iar mai apoi, pe mine...
-Dar tatăl tău?
-El îmi este aproape mereu, are mare grijă de mine...
Aimara se apropie de ea și-i spuse:
-Nu-ți face griji. Îți pot fii alături de tine oricând vrei, dacă vrei.
-Sunt bine, mulțumesc.
-Eu mă numesc...
-Aimara, nu?
-Da. De unde știi?
-Am pierdut desenul, iar când să vin să-l caut, am văzut că erați aici. Tot am încercat să vin să-l iau și de fiecare dată auzeam pe cei care sunt cu tine că te strigau. În ultima vreme, n-am mai venit pentru că știam ca nu-l voi recupera niciodată și stau deseori aici când tata merge la muncă.
-Dar dacă aceea e coliba voastră, de ce nu locuiți în ea?
-Coliba era foarte veche, iar bunicul meu zicea că vrea să moară acolo. Eu și părinții mei am plecat de-aici. A avut loc un cutremur puternic, iar coliba a avut de suferit:un bolovan de pe dealul acesta s-a rostogolit până a intrat în unul din pereți, iar acoperișul a căzut după câteva zile. Bunicul a murit pe loc atunci și am decis să lăsăm coliba din cauza că nu mai avea nicio șansă de a rămâne în picioare...
-Insă asta a fost coliba în care ai crescut, așa că mai veneai din când în când s-o mai vezi, nu?
-Așa este. Îmi lipsește. Dar tu? Cum de-ați venit aici? Nu v-am mai văzut niciodată înainte, spuse Raiana.
-Poveste și mai lungă, dar aproape asemănătoare cu a ta.
După ce îi relată absolut totul, Aimara se așeză pe iarbă spunându-i și Raianei să stea lângă ea, însă se înserase și trebuia să plece.
-Ne vom mai vedea...
-Mâine, dacă vii. Tot aici mă vei găsi, răspunse Raiana luând-o în fugă la vale.
