Pe culmile disperãrii (de Emil Cioran)

TOTUL N-ARE NICI O IMPORTANŢĂ (11)

TOTUL N-ARE NICI O IMPORTANŢĂ

Şi ce importanţă poate s ă aibă faptul că eu mă frământ, că sufăr sau gândesc? Prezenţa mea în lume va zgudui - spre marele meu regret - câteva existenţe liniştite şi va tulbura naivitatea inconştientă şi plăcută a altora, spre şi mai marele meu regret. De şi simt că tragedia mea este pentru mine cea mai mare tragedie din istorie- mai mare decât prăbuşirile de împăraţi sau decât cine ştie ce irosire în fundul unei mine -, totuşi am implicit sentimentul totalei mele nulităţi şi insignifianţe. Sunt convins că nu sunt absolut nimic în univers, dar simt că singura existenţă reală este a mea. Şi dacă aş fi pus să aleg între existenţa lumii şi existenţa mea, aş înlătura pe cealaltă, împreună cu toate luminile şi legile ei, încumetându-mă să planez singur în neantul absolut . Deşi pentru mine viaţa este un chin, nu pot să renunţ la ea, fiindcă nu cred în absolutul valorilor transvitale pentru ca să mă sacrific în numele lor. Dacă aş fi sincer, ar trebui să spun că nu ştiu de ce trăiesc şi de ce nu încetez să trăiesc. Probabil cheia rămîne în fenomenul
iraţionalităţii vieţii, care menţine viaţa fără motive. Şi dacă nu există decât motive absurde pentru a trăi? Dar acestea se mai pot numi motive? Lumea aceasta nu merită să te sacrifici pentru vreo idee sau vreo credinţă. Cu cât suntem mai fericiţi astăzi, dacă alţii s-au sacrificat
pentru binele şi luminarea noastră? Ce bine şi ce luminare? Dacă cineva s-a sacrificat pentru ca eu să fiu fericit acum, atunci eu sunt mai nefericit decât el, fiindcă nu înţeleg să-mi clădesc o existenţă pe un cimitir. Am momente cînd mă si mt responsabil de întreaga mizerie a istoriei, când nu înţeleg pentru ce unii şi-au vărsat sângele pentru noi. Cea mai mare ironie ar fi însă când s-ar putea stabili că aceia au fost mai fericiţi decât noi.Praful să se aleag ă de întreaga istorie. Ar trebui să nu mă mai intereseze nimic în această lume; să-mi apară ridicolă însăşi problema morţii; suferinţa, limitată şi nerevelatoare; entuziasmul, impur; viaţa, raţională; dialecticavieţii, dialectică logică, iar nu una demonică; disperarea, minoră şi parţială; eternitatea, o vorbă; experienţa neantului, o iluzie; fatalitatea, o glumă... Căci mă gândesc serios, ce rost au toate acestea? De ce să mai pui probleme, să arunci lumini sau să accepţi umbre? N-ar fi mai bine să-mi îngrop lacrimile într-un nisip la marginea mării, în cea mai deplină singurătate? Dar n-am plâns niciodată, fiindcă lacrimile s-au transformat în gânduri. Şi nu sunt gândurile acestea tot atâta de a mare ca lacrimile?