Pe culmile disperãrii (de Emil Cioran)

ISTORIE ŞI ETERNITATE (28)

ISTORIE ŞI ETERNITATE

Nu înţeleg ce rost mai are să trăiesc în istorie, să am idealurile epocii, să mă preocupe gândul culturii sau problemele sociale. Sunt plictisit de cultură şi de istorie; mi-e aproape
imposibil să mai particip la frământările lumii istorice, la idealuri şi aspiraţii temporale. Istoria este ceva ce trebuie depăşit. Şi nu poţi depăşi istoria decât atunci când trecutul, prezentul şi viitorul nu mai au pentru tine nici o importanţă, când ţi-e indiferent când şi unde
trăieşti. Cu cât sunt mai avantajat dacă trăiesc astă zi, decât dacă aş fi trăit în Egiptul de acum patru mii de ani? Suntem nişte imbecili atunci când deplângem soarta unora care au trăit în epoci care nu ne convin nouă , care n-au cunoscut creştinismul sau descoperirile şi invenţiile ştiinţei moderne. Dacă timpul n-ar fi ireversibil, n-aş regreta deloc să trăiesc în orice epocă a istoriei, fiindcă nici una nu e mai bună decît cealaltă. Neexistînd o ierarhie a atitudinilor şi concepţiilor de viaţă , toţi au dreptate şi nici unul. Epocile istorice reprezintă forme închise de viaţă, care trăiesc cu convingerea în valabilitatea lor definitivă, pentru ca dinamismul şi dialectica vieţii istorice să ajungă la alte forme, insuficiente şi limitate, şi ele, ca tot ce trăieşte sub soare. Întreaga istorie îmi pare atît de nulă, încît mă mir cum de există oameni care toată viaţa se ocupă numai cu trecutul. Ce interes mai pot avea cercetarea idealurilor altor epoci, credinţele oamenilor sau zvârcolirile câtorva indivizi sifilitici? Vor fi mari creaţiile oamenilor, dar pe mine nu mă interesează . Nu găsesc eu o împăcare mai mare în contemplaţia eternităţii? Nu om şi istorie, ci om şi eternitate, iată un raport valabil în lumea în care nu merită nici să respiri. Nimeni nu neagă istoria dintr-un capriciu trecător, ci sub imboldul unor mari tragedii, pe care puţinile bãnuiesc. Oamenii cred că ai gândit abstract asupra istoriei şi apoi ai negat-o în urma calculului şi a reflecţiei, când în realitate negaţia izvorăşte din cea mai mare întristare. În acest moment, când neg întreg trecutul umanităţii, când nu mai vreau să iau parte la viaţa istorică , sînt apucat de o întristare mortală, dureroasă până dincolo de închipuire. S-ar putea foarte bine ca tristeţea să fi fost latentă, iar aceste gânduri s-o fi actualizat şi intensificat. Simt un gust amar de moarte şi de neant în mine, care mă arde ca o otravă puternică. Sunt atât de trist, încît toate aspectele acestei lumi nu mai pot avea pentru mine nici o valoare. Cum să mai pot vorbi de frumuseţe, cum să mai pot face consideraţii estetice, când sunt trist, trist de moarte. Am mai pierdut o parte din existenţă: frumosul. Aşa ajungi să pierzi totul... Nu vreau să mai ştiu de nimic. Depăşind istoria, realizezi supraconştiinţa, care intră ca un element important în experienţa eternităţii. Supraconştiinţa te duce într-o regiune unde toate antinomiile, toate contradicţiile şi incertitudinile acestei lumi nu mai au nici o valoare,
unde nu mai ştii că exişti şi că mori. Toţi aceia care umblă după eternitate o fac din frica de moarte. Singurul rost mai adânc al experienţei eternităţii este să te facă să uiţi că mori. Dar când revii din contemplaţia eternităţii?