Pe culmile disperãrii (de Emil Cioran)

LUMEA ÎN CARE NU SE REZOLVĂ NIMIC (13)

LUMEA ÎN CARE NU SE REZOLVĂ NIMIC

Mai este ceva pe acest pământ care să nu poată fi pus la îndoială, în afară de moarte, singurul lucru sigur în această lume? A te îndoi de toate şi a trăi totuşi, iată un paradox care
nu este unul dintre cele mai tragice, deoarece îndoiala este mult mai puţin intensă şi încordată decât disperarea. Nu este caracteristic faptul că tipul cel mai frecvent de îndoială
este cel cerebral, unde prin urmare participă omul numai cu o parte din fiinţa sa, în deosebire de participarea totală şi organică din disperare? Chiar în formele organice şi
serioase ale îndoielii, intensitatea nu este niciodată echivalentă celei din disperare. Un anumit diletantism şi un gen particular de superficialitate caracterizează scepticismul faţă de fenomenul atât de complex şi de ciudat al disperării. Mă pot îndoi de orice, pot arunca un zâmbet dispreţuitor asupra lumii, dar aceasta nu mă împiedică să mănânc, să dorm liniştit sau să mă că să toresc. În disperare, de a cărei profunzime nu te poţi convinge decît trăind-o,
aceste acţiuni nu mai sunt posibile decît cu efort şi suferinţe. Nimeni, pe culmile disperării, nu mai poate şi nu mai are dreptul la somn. De aceea, nici un deznădăjduit autentic nu poate uita nimic din tragedia lui, păstrând în conştiinţă actualitatea dureroasă a mizeriei lui
subiective până dincolo de orice margini. Îndoiala este o nelinişte care se referă la probleme şi la lucruri, ea rezultă din conştiinţa irezolvabilităţii tuturor chestiunilor mari. Dacă s-ar
rezolva marile probleme, scepticul ar reveni la stările normale. Câtă diferenţă faţă de situaţia omului în disperare, care, dacă s-ar rezolva toate problemele, nu ar fi mai puţin neliniştit,
deoarece neliniştea lui este răsărită din structura existenţei lui subiective. Disperarea este starea în care anxietatea şi neliniştea sunt imanente existenţei. Nimeni nu e torturat în disperare de probleme, ci de convulsiunile şi arderile în propria lui existenţă. Că nu se rezolvă nimic în această lume, este regretabil. N-a existat şi nu va exista nimeni care să se sinucidă din acest motiv. Atît de puţin influenţează neliniştea intelectuală neliniştea totală a fiinţei noastre. Din acest motiv, prefer de o mie de ori o existenţă dramatică, torturată pentru destinul ei în lume şi chinuită de cele mai consumatoare flăcări interioare, decât un om
abstract, frãmântat de probleme abstracte care nu angajează fondul subiectivităţii noastre.
Dispreţuiesc în această gândire absenţa riscului, a nebuniei şi a pasiunii. Cât de fecundă este o gândire vie, pasionată , în care lirismul circulă ca sângele în vine! Este extrem de interesant şi de dramatic procesul prin care oameni iniţial frământaţi de probleme pur abstracte şi
impersonale, obiectivi până la uitare de sine, surprinşi de suferinţă şi boală au fost în mod fatal aduşi să reflecteze asupra propriei lor subiectivităţi şi asupra problemelor de trăire şi experienţă. Oamenii obiectivi şi activi nu gă sesc destule elemente şi resurse în ei pentru a-şi considera destinul atât de interesant încât să-l pună în problemă. Pentru a face din destinul tău o problemă subiectivă şi universală în acelaşi timp, trebuie să scobori toate treptele unui iad lă untric. Dacă n-ai ajuns încă cenuşă , atunci poţi face filozofie lirică , adică o filozofie în care ideea are rădăcini organice, tot atât de organice ca şi poezia. Atunci realizezi o formă
superioară de existenţă personală, când lumea aceasta, cu toate problemele ei irezolvabile, nu merită nici măcar dispreţul. Nu fiindcă ai avea o excelenţă în lume sau o valoare deosebită, dar fiindcă nu te mai poate interesa nimic în afară de agonia ta personala.