Pe culmile disperãrii (de Emil Cioran)

IRONIE ŞI AUTOIRONIE (36)

IRONIE ŞI AUTOIRONIE

Când ai negat totul, cu frenezie, şi ai lichidat radical cu toate formele de existenţă, când nimic n-a rezistat pornirii şi excesului de negativitate, de cine te mai poţi lega, decât de tine
însuţi, de cine să mai râzi sau să plângi, afară de tine? După ce întreaga lume a căzut în ochii tăi, cazi în mod iremediabil şi tu. Nelimitatul din ironie anulează toate conţinuturile din viaţă. Nu vorbim de ironia elegantă, inteligentă şi fină, născută dintr-un sentiment de
superioritate sau orgoliu facil, de acea ironie prin care unii oameni îşi mărturisesc emfatic distanţa lor de lume, ci de ironia tragică, de ironia infinit amară, de ironia din disperare. Singura ironie adevărată este aceea care suplineşte o lacrimă sau o crispaţie, dacă nu un rânjet grotesc şi criminal. Există o mare deosebire între ironia oamenilor care au suferit şi ironia celor superficiali şi comozi. Căci la întâii ea indică o imposibilitate de participare naivă la viaţă, legată de sentimentul unei pierderi definitive a valorilor vitale, pe când la
ceilalţi această imposibilitate de participare nu se reflectează dureros în conştiinţă, fiindcă sentimentul unei pierderi ireparabile nu există. Ironia indică o crispare internă, o adâncire de riduri, o lipsă de spontaneitate şi iubire, de comuniune şi înţelegere umană! Ea este un dispreţ voalat, o transfigurare a unei realităţi şi a unor deficienţe. Ironia dispreţuieşte gestul naiv şi spontan, fiindcă starea ironică este dincolo de iraţional şi naiv. Este însă , în ironie, multă invidie faţă de oamenii naivi. Ironicul, neputându-şi manifesta admiraţia lui pentru simplicitate, din cauza enormului său orgoliu, invidiază şi înveninează, dispreţuieşte şi se crispează. Din acest motiv, îmi pare mult mai autentică ironia amară, ironia tragică şi agonică, decât cea surâzătoare, ce izvorăşte dintr-un scepticism uşor, cu seninătăţi vagi şi echivoce, cu pretenţii de lumină şi bunăvoinţă. Cât de caracteristic este faptul că în autoironie se întâlneşte numai forma tragică de ironie, că ironicul este în asemenea caz numai agonic! Nu se poate ajunge la autoironie prin zâmbete, ci numai prin suspine, care sunt suspine chiar dacă sunt complet înăbuşite. Căci autoironia este o expresie a disperării. Ai pierdut lumea asta, te-ai pierdut şi pe tine. Şi atunci un râs negru, înveninat şi sinistru, însoţeşte toate
gesturile tale, ca o mască hidoasă, distruge toate iluziile de elan şi pe ruina tuturor surâsurilor naive, dulci şi mângâietoare, apare surâsul agonic, mai crispat decât în măştile primitive şi mai definitiv decât în cele egiptene.