Pe culmile disperãrii (de Emil Cioran)

MONOPOLUL SUFERINŢEI (23)

MONOPOLUL SUFERINŢEI

Mă întreb: pentru ce numai unii suferă ? Există vreo raţiune în această selecţiune, care scoate din rândul oamenilor normali o categorie de aleşi, pentru a-i arunca în cele mai groaznice torturi? Unele religii susţin că prin suferinţă te încearcă Divinitatea sau că prin ea ispăşeşti un rău sau o necredinţă. Decât, această concepţie poate să fie valabilă pentru iluzia omului religios, nu însă pentru acela care vede cum suferinţa se găseşte la indivizi indiferent de valoare, ba uneori este mai frecventă la cei nevinovaţi şi puri. Nu există nici o justificare pllde valoare în fenomenul suferinţei. Nu este posibilă absolut nici o fundamentare a suferinţei pe o ierarhie de valori. Şi apoi, rămâne de văzut dacă e posibilă o ierarhie a valorilor. Aspectul cel mai ciudat al celor care sufer ă este î n credinţa absolutei lor suferinţe, care îi face să creadă într-un fel de monopol al suferinţei. Am impresia că numai eu sufăr, că toată suferinţa acestei lumi s-a concentrat în mine, că numai eu mai am drept la suferinţă, deşi îmi dau seama că există suferinţe şi mai groaznice, că poţi să mori că zînd bucăţi de carne din tine, fărâmiţându-te sub propria ta privire, devenind iluzie în cea mai perfectă conştienţă. Există suferinţe monstruoase, criminale şi inadmisibile. Te întrebi: cum de se pot întâmpla şi, dacă se întîmplă, cum se mai poate vorbi de finalitate sau de alte poveşti? Mă simt atât de impresionat în faţa suferinţei, încît îmi pierd aproape tot curajul. Şi-l pierd, fiindcă nu pricep de ce există suferinţă în lume. Derivarea ei din bestialitatea, iraţionalitatea şi demonia vieţii explică prezenţa suferinţei în lume, dar nu găseşte justificarea. Sau este probabil că suferinţa n-are nici o justificare, ca şi existenţa în genere. Existenţa a trebuit să fie? Există vreo raţiune în faptul de a fi? Sau existenţa nu-şi are o altă raţiune decât una imanentă? Existenţa există numai ca existenţă ? Fiinţa este numai fiinţă? De ce să nu admitem un triumf final al nefiinţei, de ce să nu admitem că existenţa merge înspre neant şi fiinţa înspre nefiinţă? Nu cumva singura realitate absolută este nefiinţa? Un paradox tot atât de mare cât paradoxul acestei lumi. Deşi fenomenul suferinţei mă impresionează şi uneori mă încântă, n-aş putea totuşi scrie o apologie a suferinţei, fiindcă suferinţa durabilă - şi nu există suferinţă! adevă rată, decât cea durabilă -, dacă purifică în primele faze, în ultimele tâmpeşte, detrachează, distruge şi anarhizează până la descompunere. Entuziasmul facil pentru suferinţă manifestat în exclamaţii este o caracteristică a esteţilor şi a diletanţilor suferinţei, care o asimileaz ă unui
divertisment, neînţelegând ce forţă teribilă de descompunere există în suferinţă, câtă dezagregare şi câtă otravă, dar şi câtă fecunditate, pe care o plăteşti însă scump. A avea
monopolul suferinţei este a vieţui suspendat deasupra unei prăpăstii. Şi orice suferinţă adevărată este o prăpastie. Câtă laşitate în concepţia celor care susţin că sinuciderea este o afirmaţie a vieţii! Pentru a-şi scuza lipsa de îndră zneală , inventează diverse motive sau elemente care să le scuze neputinţa. În realitate, nu există voinţă sau hotărâre raţională de a te sinucide, ci numai
determinante organice, intime, care predestinează la sinucidere. Sinucigaşii simt o pornire patologică înspre moarte, pe care, deşi îi rezistă conştient, ei
n-o pot totuşi suprima. Viaţa din ei a ajuns la un astfel de dezechilibru, încât nici un motiv de ordin raţional n-o mai poate consolida. Nu există sinucideri din hotărâri raţionale, rezultate din reflexii asupra inutilităţii lumii sau asupra neantului acestei vieţi. Iar când ni se opune cazul acelor înţelepţi antici ce se sinucideau în singurătate, eu voi ră spunde că sinuciderea lor era posibilă numai prin faptul că au lichidat viaţa din ei, că au distrus orice pâlpâire de
viaţă, orice bucurie a existenţei şi orice fel de tentaţie. A gândi mult asupra morţii sau asupra
altor probleme periculoase este desigur a da o lovitură mai mult sau mai puţin mortală vieţii, dar nu este mai puţin adevărat că acea viaţă, acel corp în care se frãmântă astfel de probleme trebuie să fi fost anterior afectat pentru a permite astfel de gâmduri. Nimeni nu se sinucide din cauza unor întâmplări exterioare, ci din cauza dezechilibrului să u interior şi organic. Aceleaşi condiţii exterioare defavorabile pe unii îi lasă indiferenţi, pe alţii îi afectează, pentru ca pe alţii să-i aducă la sinucidere. Pentru a ajunge la ideea obsedantă a sinuciderii trebuie atâta frământare lăuntrică , atât chin şi o spargere atât de puternică a barierelor interioare, încât din viaţă să nu mai ră mînă decât o ameţeală catastrofală, un vârtej dramatic şi o agitaţie
stranie. Cum o să fie sinuciderea o afirmaţie a vieţii? Se spune: te sinucizi, fiindcă viaţa ţi-a
provocat decepţii. Ca atare ai dorit-o, ai a ş teptat ceva de la ea, dar ea nu ţi-a putut da. Ce dialectică falsă! Ca şi cum acel ce se sinucide n-ar fi trăit înainte de a muri, n-ar fi avut-o ambiţii, speranţe, dureri sau deznădejdi. În sinucidere, faptul important este că nu mai poţi trăi, care nu rezultă dintr-un capriciu, ci din cea mai groaznică tragedie interioară. Şi a nu mai putea trăi este a afirma viaţa? Orice sinucidere, din moment ce e sinucidere, e impresionantă. Mă mir cum oamenii mai caut ă motive şi cauze pentru a ierarhiza sinuciderea sau pentru a-i că uta diverse feluri de justificări, când n-o depreciază. Nu pot concepe o problemă mai imbecilă decât aceea care s-ar ocupa cu ierarhia sinuciderilor, care s-ar referi la sinuciderile din cauză înaltă sau la cele din cauză vulgară etc. ... Oare faptul de a-ţi lua viaţa nu este el atât de impresionant încât orice că utare de motive pare meschină? Am cel mai mare dispreţ pentru acei care râd de sinuciderile din iubire, deoarece aceştia nu înţeleg că o iubire ce nu se poate realiza este pentru cel ce iubeşte o anulare a fiinţei lui, o pierdere totală de sens, o imposibilitate de fiinţare. Când iubeşti cu întreg conţinutul fiinţei tale, cu totalitatea existenţei tale subiective, o nesatisfacere a acestei iubiri nu poate aduce decât prăbuşirea întregii tale fiinţe. Marile pasiuni, când nu se pot realiza, duc mai repede la
moarte decât marile deficienţe. Căci în marile deficienţe te consumi într-o agonie treptată, pe când în marile pasiuni contrariate te stingi ca un fulger. N-am admiraţie decât pentru două categorii de oameni: pentru acei care pot oricând înnebuni şi pentru acei care în fiecare clipă se pot sinucide. Numai aceştia mă impresionează, fiindcă numai în ei clocotesc mari pasiuni şi se dezvoltă mari transfigurări. Acei care tră iesc viaţa pozitiv, cu siguranţa fiecărei clipe, încântaţi de trecut, prezent şi viitor, n-au decât stima mea. Singuri aceia care în fiecare moment iau contact dramatic cu realităţile ultime m ă zguduie până dincolo de orice rezistenţă. De ce nu mă sinucid? Fiindcă mie mi-e scârbă atât de moarte, cât şi de viaţă. Sunt un om care ar trebui aruncat undeva, într-un cazan cu flăcări. Nu pricep absolut deloc ce-o fi cu mine în acest univers. Simt în acest moment o necesitate de a striga, de a scoate un urlet care să îngrozească întreaga lume, să facă pe toţi să tremure, să plesnească într-o nebunie de.groază . Un trăsnet teribil îl simt virtual în mine şi mă mir cum nu izbucneşte pentru a nimici
lumea asta, pe care aş înghiţi-o pentru totdeauna în neantul meu. Mă simt fiinţa cea mai teribilă care a existat vreodată în istorie, mă simt o bestie apocaliptică plină de flăcări şi întunecimi, de elanuri şi de disperări. Sunt o fiară cu un zâmbet grotesc, ce se adună în ea însăşi până la iluzie şi se dilată pînă la infinit, ce moare şi ce creşte în acelaşi timp, încâtată între nimic şi tot, exaltată între speranţa nimicului şi disperarea totului, crescută în parfumuri şi otrăvuri, arsă de iubire şi de ură, nimicită de lumini şi de umbre. Simbolul meu este moartea luminii şi flacăra morţii. În mine se stinge tot ceea ce e sclipire, pentru a renaşte în fulger şi întră snet. Şi întunericul însuşi nu arde el în mine?