ASUPRA MORŢII
Sunt probleme care, odată tratate, te izolează în viaţă şi chiar te desfiinţează. Când ai intrat în ele înseamnă că nu mai ai nimic de pierdut şi nimic de câştigat. Din perspectiva unei astfel de regiuni, aventura spirituală sau elanul indefinit înspre forme multiple de viaţă,avântul absurd şi nemărginit înspre conţinuturi inaccesibile şi insatisfacţia de limitarea planurilor empirice - devin simple manifestări ale unei sensibilităţi exuberante, căreia-ilipseşte acea infinită seriozitate ce caracterizează pe acela care a intrat în problemele periculoase. A avea o infinită seriozitate este a fi pierdut. Nu e aici vorba de spiritul calm şinici de gravitatea fără fond a oamenilor numiţi serioşi, ci de o tensiune atât de nebună, încât în fiecare moment al vieţii eşti ridicat în planul eternităţii. Vieţuirea în istorie nu mai areatunci nici o semnificaţie, deoarece clipa este trăită cu atâta exagerată încordare, încât timpul apare şters şi irelevant în faţa eternităţii. Este evident că în faţa unor probleme pur formale, oricât de dificile ar fi ele, o seriozitate infinită nu poate fi pretinsă, deoarece ele sunt produse exclusiv de incertitudinile inteligenţei şi nu răsar din structura organică şi totală a fiinţei noastre. Numai gânditorul organic şi existenţial este capabil de acest gen de seriozitate, fiindcă numai pentru el adevărurile sunt vii, produse ale unui chin lăuntric şi ale unei afecţiuni organice, iar nu ivite dintr-o speculaţiune inutilă şi gratuită. În faţa omului abstract,care gândeşte pentru plăcerea de a gândi, apare omul organic, care gândeşte sub determinantul unui dezechilibru vital şi care este dincolo de ştiinţă şi dincolo de artă. Îmi place gândul care păstrează o aromă de sânge şi de carne şi prefer de o mie de ori, unei abstracţii vide, o reflecţie răsărită dintr-o efervescenţă sexuală sau dintr-o depresiune nervoasă. Nu s-au convins, încă, oamenii că a trecut timpul preocupărilor superficiale şi inteligente şi că este infinit mai importantă problema suferinţei decât a silogismului, că un strigăt de deznădejde este infinit mai revelator decât cea mai subtilă distincţie şi că totdeauna o lacrimă are rădăcini mai adânci decât un zâmbet? De ce nu vrem să acceptăm valoarea exclusivă a adevărurilor vii, a adevărurilor răsărite din noi şi care revelează realităţi şi valori constitutive nouă? De ce nu înţelegem că se poate gândi viu asupra morţii, asupra celei mai periculoase probleme care există, şi că, dacă punerea ei te desfiinţează şi te izolează în viaţă, prin participarea intimă şi dureroasă ni se revelează totuşi un adevăr viu? Se poate vorbi despre moarte fără experienţa agoniei? Moartea nu poate fi înţeleasă decât dacă viaţa este simţită ca o îndelungată agonie, în care moartea se îmbină cu viaţa. Moartea nu este ceva în afară, ontologic diferită de viaţă, deoarece moarte ca realitate autonomă de viaţă nu există. A intra în moarte nu însemnează, cum crede mentalitateacurentă şi în genere creştinismul, a-ţi da ultima suflare şi a păşi într-o regiune de altăstructură şi pozitivitate decât a vieţii, ci a descoperi în progresiunea vieţii un drum înspre moarte şi a găsi în pulsaţiile vitalului o adâncire imanentă în ea. În creştinism şi în metafizicile care recunosc nemurirea, intrarea în moarte este un triumf, este un acces al altor regiuni, metafizic diferite de viaţă. Prin moarte, care devine o regiune aparte a firii, omul se eliberează, iar agonia, în loc să deschidă perspective înspre viaţă, în care ea se realizează, descoperă sfere complet transcendente ei. În deosebire de aceste viziuni, sensul adevărat alagoniei îmi pare a fi revelaţia imanenţei morţii în viaţă. Pentru ce sentimentul imanenţei morţii în viaţă îl au aşa de puţini, iar experienţa agoniei este atât de rară? Nu cumva e falsă întreaga noastră presupoziţie, iar schiţarea unei metafizici a morţii devine verosimilă numai prin concepţia unei transcendenţe a acesteia? Oamenii sănătoşi, normali şi mediocri nu au o experienţă a agoniei şi nici o senzaţie a morţii. Ei vieţuiesc ca şi cum viaţa ar avea un caracter de definitivat. Este în structura echilibrului superficial al oamenilor normali de a simţi viaţa într-o autonomie absolută de moarte şi de a o obiectiva pe aceasta într-o realitate transcendentă vieţii. De aceea, ei consideră moartea ca venind din afară, nu dintr-o fatalitate lăuntrică a firii. A trăi fără sentimentul morţii înseamnă a vieţui dulcea inconştienţă a omului comun, care se comportă ca şi cum moartea n-ar constitui o prezenţă veşnică şi tulburătoare. Este una din iluziile cele mai mari ale omului normal în a crede în definitivatul vieţii şi în a fi dincolo de sentimentul prizonieratului vieţii în moarte. Revelaţiile de ordin metafizic încep de-abia atunci când echilibrul superficial al omului începe să se clatine şi când spontaneităţii naive i se substituie o dureroasă şi încordată frământare a vitalului.Transcendenţa morţii apare în viziunea acelora care din incertitudinile vieţii nu desprind un substrat organic sau o agonie lăuntrică, ci o cauză exterioară, dezvoltând la paroxism acel sentiment că eşti înghiţit de moarte într-un mod rapid şi brusc. Sentimentul morţii este atât de rar la aceştia, încât putem spune că nu există. Chiar dacă uneori atinge o intensitate puternică, manifestarea atât de distanţată în timp anulează posibilitatea unei obsesii dureroase. Faptul că senzaţia morţii nu apare decât acolo unde vitalul a suferit un dezechilibru sau o oprire a spontaneităţii lui iraţionale, când viaţa e zguduită în adâncimi şi când ritmul vitalului activează dintr-o tensiune totală, iar nu dintr-o expansiune superficială şi efemeră, dovedeşte, până la o certitudine interioară, imanenţa morţii în viaţă. Viziunea în adâncurile acesteia ne arată cât de iluzorie este credinţa într-o puritate vitală şi cât de fundată este convingerea despre un substrat metafizic al demoniei vieţii. Dacă moartea este imanentă în viaţă, pentru ce conştiinţa morţii face imposibilă vieţuirea? La omul normal vieţuirea nu e tulburată, deoarece procesul de intrare în moarte se întâmplă cu totul naiv, prin scăderea intensităţii vitale. Pentru el nu există decât agonia din urmă, nu o agonie durabilă, legată de premisele vitalului. Într-o perspectivă adâncă, fiecare pas în viaţă este un pas în moarte, iar amintirea nu este decât un semn de neant. Omul normal, lipsit de înţelegere metafizică, nu are conştiinţa intrării progresive în moarte, deşi nici el, ca nici o fiinţă, nu scapă acestui destin inexorabil. Unde conştiinţa a căpătat o autonomie de viaţă, revelarea morţii devine atât de puternică, încât prezenţa ei distruge orice gen de naivitate, orice elan de bucurie şi orice voluptate naturală. Este ceva pervers şi infinit decăzut în a avea conştiinţa morţii. Toată poezia naivă a vieţii, toate seducţiile şi farmecele ei apar vide de orice conţinut, precum vide apar toate proiectările finaliste şi iluziile teologice ale omului. A avea conştiinţa unei îndelungi agonii este a desprinde experienţa individuală dintr-un cadru naiv şi din integrarea ei naturală, pentru a-i demasca nulitatea şi insignifianţa, este a ataca înseşi rădăcinile iraţionale ale vieţii. A vedea cum se întinde moartea peste această lume, cum distruge un arbore şi cum se insinuează în vis, cum ofileşte o floare sau ocivilizaţie, cum roade din individ şi din cultură, ca un suflu imanent şi distrugător, este a fi dincolo de posibilitatea lacrimilor şi a regretelor, dincolo de orice categorii sau forme. Cine n-a avut sentimentul acelei teribile agonii, când moartea se înalţă în tine şi te cuprinde ca un aflux de sânge, ca o forţă interioară imposibil de stăpânit şi care te domină până la sufocare, sau când te strânge ca un şarpe provocându-ţi halucinaţii de groază, acela nu cunoaşte caracterul demonic al vieţii şi efervescenţele interioare din care răsar marile transfigurări.Este necesară o astfel de beţie neagră pentru a înţelege de ce ai vrea cât mai apropiat sfârşitul unei asemenea lumi. Nu beţia luminoasă din extaz, unde viziuni paradiziace te cuceresc într-o încântare de splendori şi sclipiri şi unde te înalţi într-o sferă de puritate în care vitalulse sublimează în imaterial, ci o torturare nebună, periculoasă şi ruinătoare a vitalului, caracterizează această beţie neagră în care moartea apare în seducţia groaznică a ochilor deşarpe din coşmaruri. Dar a avea astfel de senzaţii şi imagini înseamnă a fi atât de legat deesenţa realităţii, încât viaţa şi moartea şi-au demascat iluziile pentru a se realiza în tine înforma cea mai substanţială şi mai dramatică. O exaltată agonie îmbină ca într-un vârtej îngrozitor viaţa cu moartea şi un bestial satanism împrumută lacrimi voluptăţii. Viaţa ca o lungă agonie şi ca drum înspre moarte nu este altceva decât o altă formulare a dialecticiidemonice a vieţii, după care aceasta naşte forme pentru a le distruge într-o productivitate iraţională şi imanentă. Multiplicitatea formelor vitale nu se însumează într-o convergenţă transvitală sau într-o intenţionalitate transcendentă, ci se realizează într-un ritm nebun, încare nu poţi recunoaşte altceva decât demonia devenirii şi a distrugerii. Iraţionalitatea vieţii se manifestă în această expansiune debordantă de forme şi conţinuturi, în această pornire frenetică de a substitui aspecte noi celor uzate, fără ca această substituire să însemne unplus apreciabil sau o însumare calitativă. O relativă fericire ar simţi omul care s-ar abandona acestei deveniri şi, dincolo de orice problematică chinuitoare, ar încerca să soarbă toate posibilităţile oferite de clipă, fără raportarea continuă ce descoperă în fiecare moment o relativitate insurmontabilă. Experienţa naivităţii este singura cale de salvare. Dar pentru aceicare simt şi concep viaţa ca o îndelungă agonie, problema salvării rămâne o simplă problemă. Pe această cale, mântuire nu va fi. Revelarea imanenţei morţii în viaţă se realizează în genere prin boală şi stări depresive. Există, desigur, şi alte căi, dar acelea sunt cu totul accidentale şi individuale, ele ne având o capacitate de revelare ca bolile şi stările depresive. Dacă bolile au o misiune filozofică în lume, apoi aceea nu poate fi alta decât să arate cât de iluzoriu e sentimentul eternităţii vieţii şi cât de fragilă e iluzia unui definitivat şi a unei împliniri a vieţii. Căci în boală, moartea este totdeauna prezentă în viaţă. Stările cu adevărat maladive ne leagă de realităţile metafizice, pe care un om normal şi sănătos nu le poate înţelege niciodată. Este evident că între boli există o ierarhie în capacitatea lor de revelare. Nu toate prezintă cu aceeaşi durată şi intensitate experienţa imanenţei morţii în viaţă şi nu toate se manifestă în forme identice de agonie. Oricât s-ar individualiza şi specifica bolile înindivizi, există totuşi moduri de a muri legate de structura bolii ca atare. Întreg complexul stărilor maladive descoperă o chinuire a vitalului şi o dezintegrare a vieţii din funcţiile ei fireşti. Viaţa este astfel alcătuită, încât nu-şi poate realiza potenţialităţile ei decât comportându-se ca şi cum moartea nu ar constitui o prezenţă inexorabilă. Din acest motiv, înstările normale şi nerevelatoare, moartea este considerată ca venind din afară şi complet exterioară vieţii. Acelaşi sentiment îl au şi tinerii când vorbesc de moarte. Dar când maladia i-a lovit în plin elan, dispar toate iluziile şi seducţiile tinereţii. Este sigur că în lumea aceasta singurele experienţe cu adevărat autentice sunt cele izvorâte din boală. Toate celelalte poartă în mod fatal o marcă livrescă, deoarece într-un echilibru organic nu pot apărea decât stărisugerate şi a căror complexitate este mai mult un produs al unei imaginaţii exaltate decât alunei efervescenţe reale. Numai oamenii care suferă realmente sunt capabili de conţinuturi autentice şi de o infinită seriozitate. Ceilalţi sunt născuţi pentru graţie, armonie, iubire şi dans. - În fondul lor, câţi nu ar renunţa la revelaţiile metafizice din disperare, agonie şi moarte, pentru o iubire naivă sau pentru voluptuoasa inconştienţă din dans? Şi câţi nu ar renunţa la o glorie crescută din suferinţă, pentru o existenţă anonimă şi fericită? Orice boală este un eroism; dar un eroism de rezistenţă, iar nu de cucerire. Eroismul în boală se exprimă prin rezistenţa pe posturile pierdute ale vieţii. Aceste posturi sunt iremediabil pierdute nu numai pentru cei afectaţi organic de anumite maladii, dar şi pentru aceia la care stările depresive sunt atât de frecvente, încât faţă de structura lor subiectivă păstrează un caracter constituţional. Stările depresive nu revelează numai existenţa ca obiectivitate sensibilă, ci şi moartea. Astfel se explică de ce temerii de moarte, ce se manifestă la anumiţi depresivi, interpretările curente nu-i găsesc nici o justificare mai adâncă. Cum se poate ca într-o vitalitate mare, uneori chiar debordantă, să apară frica demoarte sau cel puţin problema morţii? Mirării acesteia, caracteristică mentalităţii curente, nui se pot opune decât marile posibilităţi de înţelegere esenţială închise în structura stărilor depresive. Căci în aceste stări, în care dualizarea cu lumea devine dureroasă şi progresivă, omul se apropie tot mai mult de realităţile lui lăuntrice şi descoperă moartea în subiectivitatea lui proprie. Un proces de interiorizare înaintează până în centrul substanţial al subiectivităţii, depăşind toate formele sociale care o îmbracă pe aceasta. Odată depăşit şi acel centru, interiorizarea progresivă şi paroxistică descoperă o regiune unde viaţa se îmbină cu moartea, unde omul nu s-a desprins prin individualizare de sursele primare ale existenţeişi unde ritmul nebun şi demonic al lumii activează în deplina lui iraţionalitate.Pentru un depresiv, senzaţia imanenţei morţii în viaţă adaugă un plus de intensitatedepresiunii şi creează o atmosferă de continuă insatisfacţie şi nelinişte, care nu-şi vor găsiechilibrul şi pacea niciodată. Prin senzaţia prezenţei morţii în structura vitalului, se introduce implicit un element de neant în fiinţare. Nu se poate concepe moarte fără neant, deci nici viaţă fără un principiu deabsolută negativitate. Că neantul este implicat în ideea de moarte o dovedeşte frica de moarte, care nu este decât teama de neantul în care ne aruncă moartea. Imanenţa morţii în viaţă este un semn al triumfului final al neantului asupra vieţii, dovedind prin aceasta că prezenţa morţii nu are alt sens decât să actualizeze progresiv drumul înspre neant. Sfârşitul şi deznodământul imensei tragedii a vieţii şi, îndeosebi, a omului, vor dovedi cât de iluzorie este credinţa în eternitatea vieţii - şi că, totuşi, unica împăcare pentru omul istoric este sentimentul naiv al eternităţii acestei vieţi. Există, în fond, numai frică de moarte. Tot ceea ce numim diversitatea formelor de frică nu este altceva decât o manifestare cu aspecte variate în faţa aceleia şi realităţi fundamentale. Temerile individuale sunt legate toate, prin corespondenţe ascunse, de teama esenţială în faţa morţii. Aceia care vor să înlăture frica de moarte prin raţionamente artificiale se înşală profund, deoarece este absolut imposibil să anulezi o temere organică prin construcţii abstracte. Cine-şi pune serios problema morţii este absolut imposibil să nu aibă şi o teamă. Chiar aceia care cred în nemurire sunt orientaţi înspre această credinţă tot din frica de moarte. Este, în această credinţă, un efort dureros al omului de a-şi salva -chiar fără o certitudine absolută - lumea valorilor în care a trăit şi la care a contribuit, de a înfrânge neantul din temporal şi de a realiza în etern universalul. În faţa morţii, acceptată fără nici o credinţă religioasă, nu rămâne însă nimic din ceea ce lumea crede a fi creat pentru eternitate. Toată lumea formelor şi a categoriilor abstracte se dovedeşte complet irelevantă în faţa morţii, iar pretenţia de universalitate a formalului şi categorialului devine iluzorie în faţa iremediabilului din procesul de aneantizare prin moarte. Căci niciodată o formă sau o categorie nu vor prinde existenţa în structura ei esenţială, precum niciodată nu vor înţelege rosturile intime ale vieţii şi morţii. Ce poate opune idealismul sau raţionalismul în faţa acestora? Nimic. Celelalte concepţii şi doctrine nu spun însă aproape nimic despre moarte. Singura atitudine valabilă ar fi o tăcere absolută sau un strigăt deznădăjduit. Acei care susţin că frica de moarte nu-şi are o justificare mai adâncă, deoarece atât cât este un eu moartea nu există, iar când eşti mort eul a dispărut, uită de fenomenul atât de ciudat al agoniei treptate.Unui om care are sentimentul puternic al morţii, ce mângâiere poate să-i ofere separaţia artificială între eu şi moarte? Ce sens poate avea pentru cineva pătruns adânc de senzaţia iremediabilului o subtilitate sau o argumentare logică? Sunt nule toate încercările de a deviape un plan logic probleme de existenţă. Filozofii sunt prea orgolioşi pentru a-şi mărturisi frica de moarte şi prea pretenţioşi pentru a recunoaşte o fecunditate spirituală maladiei. Este o prefăcută seninătate în consideraţiile lor asupra morţii; în realitate, ei tremură mai mult decât toţi. Dar să nu se uite că filozofia este o artă de a-ţi masca sentimentele şi chinurile lăuntrice pentru a înşela lumea asupra rădăcinilor adevărate ale filozofării. Sentimentul ireparabilului şi al iremediabilului, care însoţeşte totdeauna conştiinţa şi senzaţia agoniei, poate explica cel mult o acceptare dureroasă amestecată cu frică, în nici uncaz o iubire sau o simpatie pentru fenomenul morţii. Arta de a muri nu se poate învăţa, fiindcă nu prezintă nici o tehnică, nici un complex de reguli sau de norme. Iremediabilul agoniei se experimentează în propria fiinţă a individului, cu suferinţe şi încordări infinite. Majoritatea oamenilor n-au conştiinţa agoniei lente din ei. Pentru aceştia există numai o agonie, aceea care precede intrarea absolută în neant. În conştiinţa lor, numai momentele acestei agonii prezintă revelaţii importante asupra existenţei. De aceea, ei aşteaptă totul de la sfârşit în loc să prindă semnificaţia unei agonii lente şi revelatoare. Sfârşitul le va descoperi însă prea puţin, şi astfel se vor stinge inconştienţi precum au şi trăit.Că agonia se desfăşoară în timp, aceasta dovedeşte că temporalitatea nu este numai un caracter sau o condiţie pentru creaţie, ci şi pentru moarte, pentru fenomenul dramatic al muririi. Aici se manifestă caracterul demonic al timpului, în care se desfăşoară atât naşterea cât şi moartea, creaţia ca şi distrugerea, fără ca în acest complex să se evidenţieze oconvergenţă înspre vreun plan transcendent. Numai într-o demonie a timpului este posibil sentimentul iremediabilului, care ni se impune ca o necesitate ineluctabilă împotriva tendinţelor noastre cele mai intime. A fi absolut convins că nu poţi scăpa de o soartă amară pe care ai dori-o altcumva, că eşti supusunei fatalităţi implacabile şi că timpul nu va face altceva decât să actualizeze procesuldramatic al distrugerii, iată expresii ale iremediabilului şi ale agoniei. Nu este atunci neantulo salvare? Dar cum poate să existe o salvare în nimic? Dacă este aproape imposibilă salvarea în existenţă, cum o să fie posibilă în absenţa completă de orice fel de existenţă? Cum nici în neant şi nici în existenţă nu e salvare, praful să se aleagă de această lumecu toate legile ei eterne!
CITEȘTI
Pe culmile disperãrii (de Emil Cioran)
DiversosEmil Cioran, Pe Culmile Disperãrii, Humanitas, 1993.
