Pe culmile disperãrii (de Emil Cioran)

SENTIMENTUL SFÂRŞELII ŞI AL AGONIEI (6)

SENTIMENTUL SFÂRŞELII ŞI AL AGONIEI

Cunoaşteţi senzaţia groaznică de topire când simţi cum te iroseşti ca pentru a curge asemenea unui râu, când îţi simţi anulată propriaprezenţă într-o lichidare organică? Este ca şi cum din tine însuţi tot ce are consistenţă şi substanţă dispare într-o fluiditate epuizantă, după care nu mai rămâi decât cu capul. Vorbesc aici de o senzaţie precisă şi dureroasă, iar nu de una vagă şi nedeterminată. Simţi că din tine n-a mai rămas decât capul; un cap fără substrat şi fără fundament, lipsit de corp şi izolat ca într-o halucinaţie. Nu este nimic din acea sfârşeală voluptuoasă şi vagă pe care o încerci în contemplaţii pe marginea mării sau în unele reverii melancolice, ci o sfârşeală care te consumă şi distruge. Atunci nu-ţi mai convine nici un efort, nici o speranţă şi nici o iluzie. A rămâne tâmpit de catastrofa ta proprie, incapabil să acţionezi sau să gãndeşti, cuprins într-un întuneric rece şi apăsător, stingher ca în halucinaţii
nocturne sau singuratic ca în clipele de regret este a ajunge la limita negativă a vieţii, la temperatura absolută, unde ultima iluzie de viaţă va îngheţa. Şi în acest sentiment de
sfârşeală se va revela sensul adevărat al agoniei, care nu este luptă din fantezie sau pasiune gratuită, ci zbaterea vieţii în ghearele morţii, cu puţine probabilităţi pentru viaţă. Nu poţi separa gândul agoniei de cel al sfârşelii şi al morţii. Agonia ca luptă? Dar luptă cu cine şi pentru ce? Este absolut falsă interpretarea agoniei ca elan exaltat de propria lui inutilitate sau ca zbucium cu finalitatea în el însuşi. În fond, agonia înseamnă frământare între viaţă şi moarte. Întrucât moartea este imanentă vieţii, aproape întreaga viaţă este o agonie. Decât, eu nu numesc agonice decât momentele dramatice ale acestei lupte între viaţă şi moarte, când fenomenul prezenţei morţii est e tră it conştient şi dureros. Agonia adevărată este aceea în care treci în neant prin moarte, când sentimentul sfârşelii te consumă iremediabil şi când moartea învinge. În orice agonie veritabilă este un triumf al morţii, chiar dacă după acele clipe de sfârşeală continui să trăieşti. Unde este lupta din fantezie în această frământare? Nu are caracter de definitivat orice agonie? Nu este ea asemănătoare unei boli de care nu ne mai putem scăpa, dar care ne torturează cu intermitenţe? Momentele agonice indică o înaintare a morţii în viaţă, o dramă în conştiinţă, rezultată din ruperea echilibrului dintre viaţă şi moarte. Ele nu sunt posibile decât în acele senzaţii de sfârşeală care scoboară viaţa înspre minusul ei absolut. Frecvenţa momentelor agonice este un indiciu de descompunere şi prăbuşire. Moartea este ceva scârbos, este singura obsesie care nu poate deveni voluptuoasă. Chiar atunci când vrei să mori, aceasta o faci cu un regret implicit pentru dorinţa ta. Vreau să mor, dar îmi pare rău că vreau să mor. Acesta este sentimentul tuturor acelora care se abandonează neantului. Cel mai pervers sentiment este sentimentul morţii. Şi când te gândeşti că sunt oameni care nu pot dormi din cauza obsesiei perverse a morţii! Cum aş vrea să nu mai ştiu nimic despre mine şi despre lumea asta!