Pe culmile disperãrii (de Emil Cioran)

RENUNŢAREA (33)

RENUNŢAREA

Ai văzut bătrâneţea, durerea şi moartea, şi ţi-ai zis că plăcerea este o iluzie, că toţi oamenii ce petrec nu înţeleg nimic din instabilitatea lucrurilor, fiind prada celei mai mari iluzii. Şi atunci ai fugit de lume, convins de vremelnicia frumuseţii şi a tuturor splendorilor. Spus-ai: Nu mă voi reîntoarce până ce nu voi scăpa de naştere, de bătrâneţe şi de moarte. Mult orgoliu şi suferinţă sunt în orice renunţare. În loc să te retragi cu cea mai mare discreţie, fără revoltă şi fără ură, declari, cu patos şi îngâmfare, ignoranţa şi iluzionarea celorlalţi, condamni plăcerea şi toate voluptăţile în care trăiesc oamenii. Toţi cei care au renunţat şi s-au dedat unei practici ascetice, trăind în pustiu, au făcut-o din convingerea că ei au depăşit în mod esenţial relativităţile omeneşti. Accesul la sentimentul unei veşnicii subiective le-a dat iluzia unei eliberări totale. Decât, incapacitatea lor de eliberare efectivă o dovedesc condamnarea plăcerii şi dispreţul pentru oamenii care trăiesc numai pentru a trăi.Dacă m-aş retrage în cel mai groaznic deşert, dacă aş renunţa la tot şi n-aş mai cunoaşte decât singurătatea absolută, niciodată n-aş avea îndrăzneala de a dispreţui plăcerea şi peoamenii care o împărtăşesc. Din moment ce eu prin renunţare şi singurătate nu pot câştiga efectiv eternitatea, ci mor ca absolut toţi ceilalţi, de ce să dispreţuiesc şi de ce să numesc calea mea cea adevărată? Oare nu sunt toţi marii profeţi lipsiţi de discreţie şi de înţelegere omenească? Văd durerea, bătrâneţea şi moartea şi îmi dau seama că nu pot fi depăşite. Dar de ce să tulbur plăcerile altuia cu aceste constatări? Este foarte drept că pe acela care a văzut în faţă asemenea realităţi şi care le trăieşte convins de neînduplecata lor veşnicie, ce altceva îl mai poate tenta, decât renunţarea? Suferinţa duce la renunţare. Dar dacă lepra m-ar cuprinde, n-aş condamna bucuria altuia. Căci în orice condamnare există multă invidie. Budismul şi creştinismul sunt o răzbunare şi o invidie a suferinzilor. Simt că în agonie n-aş putea face decât apologia orgiei. Nu recomand nimănui renunţarea, fiindcă gândul instabilităţii nu se poate depăşi decât de puţini, în pustie. În deşert, ca şi în societate, instabilitatea lucrurilor ţi se oferă cu aceeaşi aromă dureroasă. Când te gândeşti că nimic nu s-a ales de marii singurateci şi că iluziile lor au fost mai mari decât ale celor naivi sau ignoranţi! Gândul renunţării este atât de amar, încât este de mirare cum omul a ajuns să-l conceapă. Cine n-a simţit în momentele de amărăciune şi de tristeţe un fior rece prin totcorpul, o senzaţie de părăsire şi de ineluctabil, de moarte cosmică şi de neant individual, devid subiectiv şi nelinişte inexplicabilă, acela nu cunoaşte preliminariile groaznice ale renunţării, rezultate ale unei îndelungi dureri. Dar cum să renunţi? Unde să te duci, pentru a nu renunţa deodată, deşi numai această renunţare are valoare? În mediul şi clima noastră, nu mai avem avantajul pustiului exterior, ci numai al unuia interior. Nu avem cadrul pentru renunţare. Neputând sta liberi sub soare, fără alt gând decât al eternităţii, cum o să devenim sfinţi sub acoperişuri? Este o dramă specific modernă aceea de a nu putea renunţa decât prin sinucidere. Dar dacă deşertul nostru lăuntric s-ar materializa, nu ne-ar copleşi imensitatea lui? Pentru ce nu plesnesc, pentru ce nu mă risipesc în bucăţi, pentru ce nu curg ca un izvorde munte? Nu este în mine atâta energie pentru a cutremura lumea asta, nu este în mine atâta nebunie încât să dispară orice urmă de claritate? Nu este singura mea bucurie bucuria haosului şi nu este plăcerea mea avântul ce mă prăbuşeşte? Nu sunt înălţările mele căderi şi nu este explozia mea iubirea mea? Oare eu nu pot iubi decât distrugându-mă? Cum de există în iubirea mea atâta nelinişte, teamă şi nesiguranţă? Să fiu închis complet pentru stările pure? Să fie în iubirea mea atâta otravă? Trebuie să mă abandonez complet tuturor stărilor, să nu mă mai gândesc la ele şi să le trăiesc cu cel mai deplin exces. Nu m-am luptat şi nu mă lupt destul cu moartea, să-mi mai fie şi Eros un duşman? De ce când renaşte iubirea în mine mi-e atât de frică, de ce îmi vine să înghit întreaga această lume, pentru a opri creşterea iubirii mele? Mizeria mea este de a voi să fiu înşelat în dragoste, pentru a avea motive în plus să sufăr. Numai în iubire poţi vedea ce decăzut eşti. Căci acela care a privit moartea înfaţă mai poate iubi? Şi-ar putea muri el din cauza iubirii? Precum în extaz se realizează purificarea de toate elementele individuale şi contingente, rămânând numai lumina şi întunericul, ca elemente capitale şi esenţiale, tot asemenea, în nopţile cu insomnii, din tot ce are lumea aceasta multiplu şi divers, nu mai rămâne decât un motiv obsedant sau un element intim, când nu este prezenţa evidentă a unei persoane. Câtă vrajă ciudată este în acele melodii care izvorăsc din tine în nopţile fără somn, care se dezvoltă asemenea unui flux, pentru a se stinge într-un reflux care nu este un simbolde părăsire, ci seamănă uşurinţei unui pas înapoi din nu ştiu care dans! Ritmul şi evoluţia sinuoasă a unei melodii interioare pun atunci stăpânire pe tine şi te cuprind într-o încântare ce nu poate fi extatică, fiindcă este prea mult regret în această tălăzuire melodică. Regret,după ce? Greu de spus, căci insomniile sunt atât de complicate, încât e imposibil să-ţi dai seama ce-ai pierdut. Poate fiindcă pierderea e infinită... Obsesiile se individualizează numai în insomnii, deoarece numai în ele se poate realiza prizonieratul într-o formă de gândire sau de simţire. În insomnii, prezenţa unui gând sau a unui sentiment este organică, este constitutivă, şi se impune cu exclusivitate şi imperialism. Tot ce apare în ele se realizează melodic, într-o formă de ondulaţie misterioasă. Fiinţa iubită se purifică într-o imaterialitate, întocmai cum s-ar risipi într-o melodie. Şi atunci nu poţi şti absolut deloc dacă iubirea ta evis sau realitate. Caracterul impalpabil ce-l împrumută realităţii această convertire în melodic a tot ceea ce se petrece în insomnii provoacă în sufletul omului o nelinişte şi otulburare, care nu sunt atât de intense pentru a duce la o anxietate universală, ci păstrează toate elementele unei nelinişti şi tulburări de esenţă muzicală. Moartea însăşi, fără săînceteze a fi hidoasă, se manifestă într-o universalitate de noapte, a cărei impalpabilă transparenţă, deşi e fructul iluziei, nu este mai puţin muzicală. Dar tristeţea acestei nopţi universale este întocmai ca tristeţea muzicii orientale, în care predomină mai mult misterul morţii decât al iubirii. Precum, în explicarea naşterii iubirii, fenomenul iraţionalităţii («iubirea e oarbă») este revelator, tot aşa, în senzaţia iubirii, fenomenul topirii este nu mai puţin revelator şi semnificativ. Iubirea este o formă de comuniune şi de intimitate. Or, ce poate exprima mai bine această formă decât fenomenul subiectiv al topirii, al spargerii tuturor barierelor individuaţiei? A te topi în iubire înseamnă a încerca un fior organic, ce reduce toată viaţa din tine la o pulsaţie şi la o pâlpâire, greu de definit. Cu ce te pune în contact iubirea? Nu este ea universalul şi specificul absolut în acelaşi timp? Nu este paradoxul iubirii de a atinge un vag general, deşi ea se orientează înspre o singură fiinţă? Comuniunea mai adâncă nu se realizează decât prin individual. Iubesc o fiinţă; dar întrucât ea este un simbol al totului, eu particip ontologic la tot şi la esenţă, în mod inconştient şi naiv. Participarea universală a iubirii presupune specificarea obiectului; căci nu poţi avea un acces total fără accesul absolut al unei fiinţe individuale. Exaltarea şi vagul în iubire răsar dintr-o presimţire şi dintr-o prezenţă nereflectată în suflet, iraţională, a vieţii în genere, care creşte în tine la paroxism. Orice iubire adevărată reprezintă o culme căreia sexualitatea nu-i răpeşte nimic din înălţimea ei. Sexualitatea nu atinge ea culmi? Nu se atinge în ea un paroxism unic,extatic până dincolo de orice margini? Decât, fenomenul curios al iubirii este de a deplasa din centrul conştiinţei sexualitatea, deşi iubirea fără sexualitate nu se poate concepe. Fiinţa iubită creşte atunci în tine purificată şi obsedantă, cu un nimb de transcendenţă şi intimitate simultan, în sclipirile şi reflexele căruia sexualitatea devine periferică, dacă nu în mod real şi efectiv, în tot cazul subiectiv şi imaginativ. Iubire spirituală între sexe nu există, ci numai o transfigurare organică, prin care persoana iubită se fixează în tine, evoluând în carnea tapînă la a-ţi da iluzia spiritualităţii. Numai în astfel de condiţii este posibilă o senzaţie detopire, când carnea tremură de un fior total, când ea nu mai este un obstacol şi o rezistenţă materială, ci arde de focuri lăuntrice şi curge de fluidităţi insesizabile. Sărutul nu e posibil decât într-o astfel de senzaţie de topire, de comuniune imanentă şi fecundă. Existenţial şi ontologic, sărutul te apropie mai mult de esenţa intimă a vieţii decât o reflexiune îndelungată şi complicată. Căci nu prin forme şi categorii se ajunge la realităţile esenţiale. Şi dacă ajungila acestea în mod inconştient şi naiv, ai pierdut ceva? Numai când eşti conştient simţi cât ai pierdut. Nu cred ca esenţa şi intimitatea vieţii să fi rămas un bun pierdut pentru aceia care nu s-au aventurat pe căile spiritului. Numai întâia iubire are valoare. Cine a dus-o până la capăt, cine a trăit toate formele şi farmecele ei, acela poate să afirme că nu e certat cu Eros. Dar când dintr-o şovăială şi nesiguranţă lăuntrică, dintr-o lipsă de curaj şi avânt în prima tinereţe, nu ţi-ai manifestat iubirea, ci ai omorât în tine expansiunile erotice, te-ai refuzat unei abandonări integrale, ce mai poţi spera, atunci, de la iubire? Vai de acei care n-au schimbat nici un cuvânt cu primalor iubită! Cum vor mai găsi cuvinte pentru a doua? Şi oare mai renaşte iubirea? Depinde de om şi de tristeţile lui. Căci îndelungile întristări paralizează în aşa măsură elanul iubirii, încât te întrebi dacă tristeţea nu este un reflex al morţii, precum iubirea este al vieţii. Acea senzaţie de presiune interioară, când simţi cum te aduni în tine, cum creierul e parcă strâns şi corpul apăsat de greutăţi interne, când orice avântare moare sub glasul obscur şi nelămurit alunor chemări din adâncuri negre şi copleşitoare, face din tristeţe o otravă care, picurând în iubire, o întunecă şi o stăvileşte. Iubirea este prin esenţă deschisă, ca o floare de primăvară. Şi nu închide răcoarea tristeţii petalele acestei flori? Uneori învinge iubirea, alteori tristeţea; câteodată se amestecă într-un aliaj complex, provocînd o stare de nelinişte, când atât viaţa cât şi moartea îşi cer drepturile lor. Cum atacă tristeţile rădăcinile lui Eros! Şi oare de ce întristările sunt numai de moarte? Sunt prea trist spre a fi născut pentru iubire!Acel care a spus că somnul este egal cu speranţa a avut o intuiţie admirabilă a îngrozitoarei importanţe a somnului, precum şi a nu mai puţinei importanţe a nesomnului.Insomnia este o realitate atât de mare, încât îmi vine să mă întreb dacă omul nu este un animal ce nu poate dormi. De ce să-i spui omului animal raţional, când găseşti la unele animale raţiune câtă vrei? Nu există însă în scara întregii vieţi animale, în afară de om, un singur animal care să vrea să doarmă şi să nu poată. În somn uiţi drama vieţii tale, uiţi complicaţiile şi obsesiile, aşa încât fiecare deşteptare este un început nou de viaţă, este o speranţă nouă. Viaţa păstrează astfel o discontinuitate plăcută care dă impresia uneicontinue regenerări, a unei renaşteri permanente. Insomniile duc, dimpotrivă, la un sentiment al agoniei, la o tristeţe eternă şi iremediabilă, la o disperare absolută. Pentru unom sănătos, adică pentru un animal, a te preocupa de insomnii este a te complăcea înneseriozităţi, fiindcă el nu ştie că sunt unii care ar plăti un somn cu o avere, cărora le e frică de pat şi care ar sacrifica o ţară pentru inconştienţa din somn, ce o răpesc în mod brutala marnicele lucidităţi şi haosul insomniei. Există o mare, o infinită legătură între insomnie şi disperare. Mă întreb dacă poate exista disperarea fără insomnii, dacă este posibilă o pierdere totală a nădejdii fără concursul nesomnului. Deosebirea dintre iad şi rai nu poate fi decât aceasta: în rai poţi dormi când vrei, în iad niciodată. N-a pedepsit Dumnezeu pe om luându-i somnul şi dându-i cunoaşterea? Şi nu este în unele închisori pedeapsa cea mai groaznică atunci când nu te lasă să te culci? Nebunii suferă mult de insomnii; de aceea depresiunile teribile în care trăiesc, dezgustul de viaţă şi înclinarea spre sinucidere. Este imposibil să iubeşti viaţa atunci când nu poţi dormi. Şi apoi, senzaţia aceea de scufundare, de prăbuşire în adâncimi, de scafandru al neantului, care se naşte în unele clipe de veghe absolută, nu indică ea o formă de nebunie? Acei care se sinucid, aruncându-se în ape sau din etajele caselor, o fac desigur sub un impuls orb şi o atracţie nebună înspre adâncimi. Cine nu s-a cutremurat la viziunea interioară a scufundării lui în ape adânci, la senzaţia unei imersiuni nelimitate, evoluând înspre profunzimi marine, ca şi cum ai vrea să fugi de lumină spre a locui pe fundul oceanelor sau al mărilor, cine n-a simţit lăuntric o împleticeală în aer, trasând arabescuri de o absurdă complexitate sau descriind vârtejuri ca o pulbere cosmică, acela nu va pricepe niciodată substratul atracţiei teribile înspre neant, ce îndeamnă pe unii oameni la suprema renunţare.Mă simt un om fără sens şi nu-mi pare rău că n-am nici un sens. Şi de ce mi-ar părea rău, când de haosul meu nu se poate alege decât haosul? În mine nu există nici o voinţă înspre formă, spre cristalizare, sau un ideal. De ce nu zbor, de ce nu-mi cresc aripi? Nu este în dorinţa mea de zbor o fugă de existenţă? Şi n-aş fugi în acest zbor cu toată existenţa, cutot ce e fiinţă? Simt în mine atîta fluiditate, încît mă mir cum de nu mă topesc şi nu curg. Aş vrea ca fiinţa mea să se transforme într-un fluviu cu ape tulburi şi năvalnice, care să poarte numele meu şi care să curgă ca o ameninţare apocaliptică. Oare va stinge această apă focul din mine, şi focul din mine va evapora această apă? În mine sunt numai aburi şi scântei, inundaţii de foc şi incendii de apă. Este în mine atâta confuzie, zăpăceală şi haos, încât nu ştiu cum un suflet omenesc poate să le suporte. Tot ce vreţi găsiţi în mine, absolut tot. Sunt o fiinţă rămasă de la începutul lumii, în care elementele nu s-au cristalizat şi în care haosul iniţial îşi joacă încă nebunia şi învolburarea lui. Eu sunt contradicţia absolută, paroxismul antinomiilor şi limita încordărilor; în mine totul e posibil, căci eu sunt omul care voi râde în clipa supremă, în faţa neantului absolut, voi râde în agonia finală, în clipa ultimei tristeţi. Nu se poate anula timpul decât prin vieţuirea absolută în moment, în abandonarea totală la seducţiile clipei. Atunci realizezi eternul prezent, care nu este decât un sentiment deprezenţă eternă a lucrurilor. Să nu-ţi pese de timp, de devenire şi de nimic. Eternul prezenteste existenţă, fiindcă numai în trăirea integrală a lui existenţa capătă o pozitivitate şi o evidenţă. Prezentul, scos în mod subiectiv din succesiunea clipelor, este fiinţare, este depăşire a nimicului, care nu poate apărea decât acolo unde temporalitatea devine constitutivă pentru existenţă. Căci temporalitatea existenţei introduce un element de neant în fiinţare, deoarece tot ceea ce se consumă în timp îşi dovedeşte implicit inconsistenţa. Fericiţi sunt aceia care pot trăi în moment, care pot trăi prezentul absolut, pe care nu-i interesează decât beatitudinea clipei şi încântarea pentru veşnica prezenţă şi eterna actualitate a lucrurilor. Şi nu se atinge în iubire absolutul momentului? Nu este inconştienţa din iubire adevărata trăire a clipei? Nu depăşeşte adevărata iubire temporalitatea? Acei care nu pot iubi într-o abandonare spontană o fac nu numai din tristeţe şi angoasă, dar şi din cauza luptei dramatice cu timpul, din incapacitatea de a depăşi esenţial temporalitatea. N-a sosit timpul când trebuie să declarăm război pe moarte şi pe viaţă timpului? Şi nu este timpul duşmanul nostru, al tuturora? Cea mai mare prostie pe care a conceput-o mintea omenească este ideea de eliberare prin omorârea dorinţei. De ce să pui frâne vieţii, de ce să o distrugi pentru un câştig atât de puţin fecund cum este acela al unei indiferenţe totale, al unei eliberări care nu înseamnă nimic? Cu ce îndrăzneală mai poţi vorbi de viaţă, după ce ai nimicit-o complet în tine? Am mai multă stimă pentru un om cu dorinţele contrariate, nenorocit în dragoste şi disperat, decât pentru un înţelept rece, de o impasibilitate orgolioasă şi respingătoare. Nu pot concepe o lume mai antipatică decât una de înţelepţi. Ar trebui distruşi iremediabil toţi înţelepţii acestui pământ, pentru ca viaţa să continue a exista mai departe aşa cum e: oarbă, iraţională. Fiecare stat ar face bine să aresteze pe toţi înţelepţii şi să-i închidă într-un castel părăsit, ca să nu mai tulbure pe nimeni. Căci urăsc înţelepciunea acestor oameni pe care adevărurile nu-i dor, care nu suferă cu nervii, carnea şi sângele lor. Trebuie declarate nule toate adevărurile oamenilor uscaţi, care gândesc fără spermă la creier, fără angoasă şi fără disperare. Apreciez numai adevărurile vitale, organice şi spermatice, fiindcă ştiu că nu există adevăr, ci numai adevăruri vii, fructe ale neliniştii noastre. Toţi oamenii care gândesc viu au dreptate, deoarece nu există argumente hotărâtoare împotriva lor. Şi chiar dacă ar fi, ele nu pot fi doborâte decât prin uzare. Că mai sunt oameni care caută adevărul, nu pot avea decât regrete. Sau înţelepţii n-au înţeles nici acum că adevărul nu poate să existe?