Pe culmile disperãrii (de Emil Cioran)

BANALITATE ŞI TRANSFIGURARE (40)

BANALITATE ŞI TRANSFIGURARE

Este o prostie, din moment ce nu mă sting imediat şi din moment ce nu pot câştiga naivitatea, să mai fac gesturi zilnice, obişnuite şi comune. Trebuie depăşită în toate modurile banalitatea şi realizată transfigurarea, care nu este altceva decât o înfăptuire a unei
expresivităţi absolute. Mă gândesc plin de tristeţe cum trec oamenii pe lângă ei, cum îşi neglijează destinul şi cum se consumă în platitudine. De ce nu ne-am încorda în fiecare moment, de ce nu am mări încontinuu luminile din noi sau ne-am ameţi de adâncimile întunericului? Nu trebuie să dăm o expresie infinită tuturor contingenţelor noastre? De ce nu am scoate din durere tot ceea ce ea poate da, sau de ce n-am cultiva un zâmbet până am ajunge la zona vitală din care el izvorăşte? Cu toţii avem mâini, dar nimeni nu se gândeşte la cultivarea lor, la atingerea unei expresivităţi absolute prin delicateţea şi nuanţele sau poziţia lor. Ne place să le admiră mîn pictură, să vorbim de semnificaţia lor, dar suntem incapabili să le dăm expresie în propria noastră persoană, să le facem revelatoare pentru toată agitaţie noastră lăuntrică. Să ai o mână fantomatică, o mână transparentă, ca un reflex imaterial, o mână nervoasă, încordată până la ultima crispaţie. Sau, dacă nu, o mână grea, ameninţătoare,
dură şi înfiorătoare. Prezenţa mâinilor, arătarea lor să fie mai mult decât un discurs, mai mult decât un plânset, un zâmbet sau o rugăciune. Căci mâinile pot avea ochi, acolo unde ochii văd în interior. Expresivitatea absolută, fruct al unei continue transfigurări, al unei neîncetate primeniri lăuntrice cu focuri nestinse şi cu valuri agitate, cu vibraţii infinite şi pulsaţii
irezistibile, va face din prezenţa noastră un centru de iradiere mai puternic decât soarele. Şi nu numai mâinile, dar şi faţa, şi tot ce ne individualizează să atingă această formă de
expresivitate, în care tot ce are fiinţa noastră specific se adânceşte până dincolo de margini. Sunt oameni a căror simplă prezenţă este pentru alţii un surmenaj, o oboseală adâncă sau o
iluminare. În orice caz, prezenţa lor este fecundă, hotărîtoare, căci răspândeşte o fluiditate
insesizabilă care te asimilează şi te cuprinde ca în nişte mreje imateriale. Pentru astfel de oameni nu există goluri, vacuităţi sau discontinuităţi, ci o comuniune, o participare,
rezultate din acea neîncetată transfigurare în care culmile sunt nu numai ameţeli, ci şi voluptăţi. Trebuie însă atâta frământare, atâta energie de interiorizare pentru a te putea exterioriza într-o prezenţă hotărâtoare, încât luminile transfigurării te-ar putea arde şi distruge iremediabil. Şi n-ar fi suprema transfigurare, în această moarte de lumină şi de foc?
Simt în mine o nelinişte ciudată, care se insinuează în tot corpul, creşte şi se dilată ca un regret spre a se fixa apoi ca o tristeţe. Este teama de viitorul existenţei mele problematice sau este o teamă de propria mea nelinişte? Căci mă cuprinde o nelinişte de fatalitatea fiinţei mele. Oare voi mai putea vieţui după astfel de probleme, voi mai putea continua să trăiesc după astfel de vieţuiri? Oare ceea ce trăiesc eu e viaţă, sau un vis absurd, o exaltare reverică îmbrăcată în imperceptibile melodii transcendente? Nu se ţese în mine fantezia grotescă şi
bestială a unui demon şi nu este neliniştea mea o floare din grădina unei fiinţe apocaliptice? Toată demonia acestei lumi pare a se fi concentrat în neliniştea mea, amestec de regret, de visuri crepusculare, tristeţi şi irealităţi. Şi din această demonie n-o să arunc eu parfum de flori peste univers, ci fum şi pulbere, ca după o mare prăbuşire. Căci toată existenţa mea este o prăbuşire care, fiind nemărginită, niciodată nu poate fi definitivă. Oare există alte întristări decâdt întristările de moarte? Nu, fiindcă adevăratele tristeţi
sunt negre, lipsite de farmec şi de vis, cărora li se substituieşte o reflexivitate bizară. Oboseala din tristeţe este incomparabil mai mare decît cea din melancolie, este o oboseală care duce la dezgust de viaţă, la o deprimare teribilă şi iremediabilă. Ceea ce diferenţiază tristeţea de durere este predominarea elementului reflexiv la întâia, pe când la a doua
predomină senzaţia, materialitatea grea şi fatală, care dă un caracter atât de organic durerii. Tristeţea şi durerea nu pot duce decât la moarte, iar nu la iubire, la exaltare erotică. A trăi
valorile Erosului înseamnă a trăi nemijlocit, în imediatul vieţii, în necesitatea secretă a vieţii,
care e simţită ca libertate, din cauza naivităţii esenţiale a orică rei experienţe erotice. Dar a fi
trist şi a suferi înseamnă a nu putea trăi nemijlocit, a nu putea fi capabil de un act imanent de vieţuire, de un act asociat fluxului vieţii într-o participare din cele mai organice. Tristeţea, ca
şi suferinţa, ne revelă existenţa, deoarece în ele avem în conştiinţă separaţia noastră de lumea obiectivă şi neliniştea care dă un caracter tragic vieţuirii în existenţă. Dacă ar exista un zeu al tristeţii, lui nu i-ar putea creşte decât aripi negre şi grele, pentru a zbura nu înspre ceruri, ci în infern.
Deşi în genere omul este un animal bolnav, se găsesc totuşi destui oameni sănătoşi pentru a putea vorbi de sensul sănătăţii în omenire. Cea mai comodă, mai confortabilă şi mai puţin angajată stare este starea de sănătate. Ea indică nu numai o prostie organică şi definitivă, dar şi o platitudine de simţire, o absenţă totală a oricărui risc, o incapacitate de orice acţiune eroică . A fi sănătos înseamnă a umbla în lumea aceasta legat la ochi, a nu sesiza nimic din culmile sau adâncimile existenţei. Se poate lupta împotriva tuturor oamenilor, numai împotriva celor sănătoşi nu, fiindcă aceştia sunt atât de puţin sensibili, încât nu pot să realizeze în ei nici o formă de transfigurare. Cel mai mare dispreţ pe care îl pot avea pentru un om este să-l consider sănătos. Sănătatea brutã, organică - adică o sănătate
iremediabilă - este tot ceea ce poate fi mai detestabil la un om. Şi când mi se va obiecta sănătatea din graţie sau entuziasm, voi răspunde că acestea preced oarecum sănătatea, că ele reprezintă două modalităţi de vieţuire care determină felul săntăţii. Ele sublimează în aşa mă sură faptul organic, încât atunci când admirăm graţia sau entuziasmul noi nu suntem
sensibili şi nu avem în conştiinţă sănătatea, această expresie a organicului ce nu şi-a depăşit legea lui, depăşire ce o întâlnim totdeauna în boală. Oamenii muncesc în general prea mult pentru a mai putea fi ei înşişi. Munca este un blestem. Iar omul a făcut din acest blestem o voluptate. A munci din toate forţele numai pentru muncă, a găsi o bucurie într-un efort care nu duce decât la realizări irelevante, a
concepe că te poţi realiza numai printr-o muncă obiectivă şi neîncetată, iată ceea ce este revoltă tor şi ininteligibil. Munca susţinută şi neîncetată tâmpeşte, trivializează şi
impersonalizează. Ea deplasează centrul de preocupare şi interes din zona subiectivă într-o zonă obiectivă a lucrurilor, într-un plan fad de obiectivitate. Omul nu se interesează atunci de destinul să!u personal, de educaţia lui lăuntrică , de intensitatea unor fosforescenţe interne şi de realizarea unei prezenţe iradiante, ci de fapte, de lucruri. Munca adevărată, care ar fi o activitate de continuă transfigurare, a devenit o activitate de exteriorizare, de ieşire din centrul fiinţei. Este caracteristic că în lumea modernă munca indică o activitate exclusiv
exterioară. De aceea, prin ea omul nu se realizează, ci realizează. Faptul că fiecare om trebuie să aibă o carieră, să intre într-o formă de viaţă care aproape niciodată nu-i convine, este expresia acestei tendinţe de imbecilizare prin muncă . Să munceşti pentru ca să trăieşti, iată o fatalitate care la om e mai dureroasă decât la animal. Căci la acesta activitatea este atât de organică , încât el n-o separă de existenţa sa proprie, pe când omul îşi dă seama de plusul
considerabil pe care-l adaugă fiinţei sale complexul de forme al muncii. În frenezia muncii,
la om se manifestă una din tendinţele lui de a iubi răul, când acesta este fatal şi frecvent. Şi în muncă omul a uitat de el însuşi. Dar n-a uitat ajungând la naivitatea simplă şi dulce, ci la o
exteriorizare vecină cu imbecilitatea. Prin muncă a devenit din subiect obiect, adică un animal, cu defectul de a fi mai puţin
sălbatic. În loc ca omul să tindă la o prezenţă strălucitoare în lume, la o existenţă solară şi sclipitoare, în loc să trăiască pentru el însuşi - nu în sens de egoism, ci de creştere interioară -, a ajuns un rob păcătos şi impotent al realităţii din afară. Unde mai există într-o astfel de viaţă extazurile, viziunile şi nebuniile? Unde mai există suprema nebunie, unde mai există voluptatea autentică a răului? Căci voluptatea negativă din încântarea pentru muncă are ceva din mizeria şi platitudinea omenească de fiecare zi, dintr-o meschinărie detestabilă şi periferică . De ce nu se hotărăsc odată oamenii să lichideze cu munca de până acum şi să
înceapă o altă muncă, în care să nu mai găsim nici o asemănare cu genul de muncă în care s-au risipit? Oare a fost nevoie să clădească piramide, palate, temple şi castele? Nu este
suficientă conştiinţa subiectivă a eternităţii, conştiinţa acelei împliniri în supraconştiinţă? Dacă a distrus ceva activitatea frenetică, munca neîncetată şi trepidaţia exterioară, apoi desigur aceasta nu poate fi decât simţul pentru eternitate. Munca este negaţia eternităţii. Cu cât creşte cucerirea de bunuri în temporal, cu cât se intensifică munca exterioară, cu atât eternitatea devine un bun mai inaccesibil, mai îndepărtat şi mai irealizabil. De aici perspectiva redusă a tuturor oamenilor activi şi energici, de aici platitudinea lor iremediabilă de gândire şi de simţire. Muncă înseamnă periferie. Şi, deşi nu opun muncii nici contemplaţia pasivă şi nici reveria vagă, ci transfigurarea intensă pentru realizarea unei
prezenţe, prefer totuşi o lene, ce înţelege şi justifică totul, unei activităţi frenetice, intolerante şi absolutiste. Pentru a trezi lumea modernă la viaţă trebuie scris elogiul lenei, al acelei lenevii pline de împăcare şi de un zâmbet ce acceptă totul. Este infinit mai mult simţ
metafizic într-un om leneş decât într-unul activ. Se întâmplă însă uneori ca lenea să fie, întocmai ca şi munca, un semn de imbecilitate. De aceea, adevă ratul elogiu nu poate fi decât acela al transfigurării. Mă atrag depărtările, mă atrage marele gol, proiectat din mine asupra firii. Un gol ce se ridică din stomac până la creier, trecând prin toate organele şi membrele ca un fluid uşor şi impalpabil, ca o insesizabilă pâlpâire internă. Şi nu ştiu de ce, în întinderea progresivă a acestui gol, în mărirea neîncetată a acestui vid crescînd în infinit, simt prezenţa misterioasă şi inexplicabilă a celor mai contrare sentimente care agită sufletul omenesc. Sunt fericit şi nefericit în acelaşi timp, încerc simultan exaltarea şi depresiunea, mă domină disperarea şi voluptatea în cea mai contradictorie dintre toate armoniile posibile. Să fie vagul depărtărilor, nostalgia după virginităţi cosmice, după singurătăţi fantomale şi misterioase? Mă domină un sentiment muzical al depărtărilor, vibraţii de melancolie infinită şi cu ritm de extaz în singurătate, cu priviri difuze pe înălţimi de cer şi cu tristeţea înălţimilor proprii. Cum să găsesc un triumf în marele gol, în atracţia nelămurită pentru depărtările cosmice? Mă văd singur, în mijlocul unui peisaj nemărginit, sorbind prin toţi porii aromele singurătăţii, încântat de reveria extatică a melancoliei, îndepărtând contururile ca pentru a face şi mai ciudate depărtările, trăind euforia şi neliniştea apocalipsului. Sunt atât de vesel şi de trist, încât lacrimile din mine au în acelaşi timp reflexe de cer şi de infern. Pentru bucuria tristeţii mele, aş vrea să nu mai existe moarte pe acest pământ, a cărei fatalitate este atât de groaznică în tristeţea pură şi adevărată. O să mă înghită golul meu lăuntric, o să fiu înghiţit de propriul meu vid. Să simţi cum te prăbuşeşti în tine, în neantul tău propriu, cum rişti gândindu-te la tine, cum cazi în haosul intern! Senzaţia prăbuşirii în golul exterior, în vidul din afară, este mult mai puţin complicată decât această senzaţie nebună a prăbuşirii în tine însuţi. Să-ţi dai seama de infinitele tale adâncimi şi să le simţi chemările, răsunînd de o vrajă demonică, este a atinge
forma neobişnuită de expansiune centripetă în care centrul fiinţei se deplasează, într-un joc
indefinit, în neantul subiectiv. Neliniştea pră buşirii exterioare n-are farmecul maladiv al neliniştii, al prăbuşirii interne. Căci la aceasta se adaugă satisfacţia de a muri în tine, de a-ţi găsi moartea în nimicul tău propriu. Receptivitatea pentru durere îşi are originea nu numai într-o structură temperamentală
specifică, ci şi în obişnuinţa, în frecvenţa şi dominarea durabilă a durerii. Fiecare prilej de durere este trăit atunci cu mult mai multă intensitate, este exagerat şi proiectat în conştiinţă până la paroxism. Multiplicitatea durerii este un fenomen de exaltare intimă în care limitele conţinuturilor sufleteşti răsărite din durere se dilată la infinit, în care nu există margini şi
forme pentru progresul durerii. Obişnuinţa cu durerea nu toceşte sensibilitatea, nu face omul
insensibil la noi dureri, ci creează o receptivitate mult mai mare şi mai ascuţită. Atunci, cea mai mică depresiune se amplifică, ia proporţii în conştiinţă, se intensifică şi apasă ca o