Pe culmile disperãrii (de Emil Cioran)

CULTUL INFINITULUI (39)

CULTUL INFINITULUI

Nu pot vorbi de infinit fără să simt un vârtej interior şi unul exterior. Este ca şi cum, dintr-o existenţă ordonată, cu legi şi forme, aş sări într-un vârtej cu ondulaţii inegale şi
capricioase ce evoluează, cu o iuţeală de gând, prin imensitate. Evoluţia acestei linii sinuoase se desfăşoară spre un punct etern inaccesibil. Cu cât punctul de ajungere se deplasează înspre o depărtare inconceptibilă şi indefinită, cu atât intensitatea vârtejului pare a creşte. Curbele şi ondulaţiile lui n-au nimic din uşurinţa graţiei, ci descriu linii complicate, asemenea unor
flăcări cosmice. O trepidaţie universală zguduie totul ca într-un infern. Şi toată lumea pare a se mişca într-un ritm accelerat şi nebun, ca şi cum s-ar apropia apocalipsul. Nu există un
sentiment adânc al infinitului fără acea senzaţie ciudată a apropierii vertiginoase de sfârşitul cosmic, de sfârşitul universal. Paradoxul infinitului este de a-ţi da această senzaţie de apropiere de sfârşitul absolut şi de a face, în acelaşi timp, imposibilă această apropiere. Căci
infinitul nu duce la nimic. Atît infinitul spaţial, cât şi infinitul temporal. Infinitatea este tot atât de deconcertantă în trecut ca şi în viitor. Ce să se realizeze în viitor, când avem o eternitate înapoia noastră în care s-a putut realiza orice? Cum o să poată prezenta viitorul
ceea ce n-a putut prezenta o infinitate trecută ? Dacă lumea ar fi avut un sens, s-ar fi revelat până acum şi noi l-am fi aflat. Cum să pot concepe că acest sens se va realiza în viitor, când
până acum ar fi trebuit să se arate? Lumea n-are nici un sens nu numai fiindcă este iraţională în esenţa sa, dar şi fiindcă este infinită. Sensul este conceptibil numai într-o lume finită, în
care poţi ajunge la ceva, unde sunt limite care se opun regresiunii noastre, în care există puncte sigure şi delimitate, astfel ca lumea să poată fi asimilată unei istorii cu convergenţã
universală şi precisă, aşa cum face concepţia progresului. Infinitul nu duce la nimic, fiindcă în el totul e provizoriu şi caduc. Totul e prea puţin faţă de nemărginire. Nimeni nu poate avea experienţa infinitului fără ameţeli, fără o tulburare adâncă şi care nu se poate uita. Şi cum să
nu te tulburi, când în infinit nici o direcţie nu e mai valabilă decât cealaltă? În spaţiu, infinitatea stabileşte echivalenţa direcţiilor, care toate nu pot duce nicăieri,
nici una nefiind preferabilă alteia. Infinitul neagă orice posibilitate de a rezolva favorabil problema sensului acestei lumi. Simt o voluptate demonică atunci când mă gândesc la această negativitate şi îmi pare chiar bine că lumea n-are nici un sens din cauza infinitului. Şi, în definitiv, ce ne mai trebuie atâta sens? Oare nu putem trãi şi fără ca lumea aceasta să aibă unul? O beţie a iraţionalităţii, un dionisism total nu pot suplini acest nonsens universal? Să
trăim, fiindcă lumea n-are nici un sens. Dacă n-avem scopuri precise şi idealuri accesibile, să ne aruncăm fără nici o rezervă în vârtejul teribil al infinitului, să urmă m ondulaţiile lui în
spaţiu, să ne consumăm în focurile acestui vârtej, în căldura lui îngrozitoare, să-l iubim pentru nebunia lui cosmică şi pentru anarhia lui totală. Nu există experienţă a infinitului care
să nu provoace anarhia, o anarhie totală , organică şi iremediabilă. Nu poţi înţelege infinitul, care îţi dă imaginea unei anarhii cosmice, dacă nu ai embrionar tendinţe anarhice în tine. O experienţă intensă a acestuia nu face decât să creeze o corespondenţă între vârtejul exterior şi
vârtejul interior. Trăirea infinităţii, ca şi reflexia îndelungată asupra acestei infinităţi, este cea mai groaznică lecţie de anarhie, de revoltă şi de neîmpăcare totală . Infinitul te dezorganizează, te zbuciumă, te afectează în rădăcinile fiinţei, dar te şi face să neglijezi tot ce e gest mărunt, tot ce e insignifiant şi întâmplător. În faţa infinitului, chiar şi durerile par mai mici. Ce bine că , după ce ne-am pierdut toate speranţele, ne mai putem arunca în infinit, că avem dreptul la un salt absolut în nemărginire, că putem participa la anarhia universalăo, la tensiunile acestui vîrtej. Să străbatem, prinşi în evoluţia lui, până la epuizare, toate nebuniile
acestei mişcări neîncetate, să ne consumăm într-o avântare de cel mai înalt dramatism, gândindu-ne mai puţin la moarte cât la infinita noastră nebunie, să realizăm la paroxism un vis de barbarie cosmică şi de exaltare nemărginită, să plutim prin spaţiu fără alt scop decât al acestui dinamism absolut. Şi căderea noastră din mrejele acestui vârtej să nu semene cu o stingere treptată, ci să continuăm în această agonizare cu haosul vârtejul iniţial. Întreg patosul şi dramatismul infinitului să ne mai cuprindă o dată în singurătatea morţii, pentru ca trecerea în neant să semene unei iluminări, ce amplifică şi mai mult misterul sau nonsensul acestei lumi. Există în complexitatea uluitoare a infinitului, ca un element constitutiv, negaţia categorică a formei, a planului închis şi determinat. Infinitul fiind progresivitate absolută , este fatal ca să anuleze tot ceea ce are o consistenţă finită şi o cristalizare formală. Este revelator că arta care exprimă mai bine infinitul, muzica, este aceea care topeşte formele într-o fluiditate de un farmec ciudat şi inefabil. Forma tinde totdeauna să dea un caracter absolut
fragmentarului, să-l izoleze într-o autonomie şi, individualizând conţinuturile, să elimine
perspectiva universalului şi a infinitului. Nu există forme în lume decât pentru a sustrage conţinuturile existenţei din haosul şi anarhia vârtejului infinit. Că formele au o consistenţă
iluzorie faţă de acest vârtej, o dovedeşte orice viziune mai adâncă, deoarece, dincolo de cristalizările efemere, realitatea adevărată se descoperă ca o pâlpâire şi o pulsaţie dintre cele mai încordate. Simţul pentru forme rezultă dintr-o complacere în finit, în seducţiile
inconsistente ale mă rginirii, care niciodată nu vor duce la revelaţii metafizice. Metafizica,
întocmai ca şi muzica, nu răsare decât dintr-o experienţă a infinitului. Amândouă cresc pe înălţimi şi produc ameţeli. Mirarea mea cea mare este cum de nu înnebunesc toţi aceia care creează opere hotărîtoare în aceste domenii. Muzica, mai mult decât toate celelalte arte,
pretinde o astfel de tensiune şi o inspiraţie atît de adâncă, încât e inexplicabil cum cineva, după asemenea momente, mai poate distinge ceva. Dacă în lume ar exista o consecvenţă imanentă şi fatală, ar trebui ca toţi marii compozitori să se sinucidă la un moment suprem al vieţii lor sau, dacă nu, să înnebunească . Şi nu sunt pe drumul nebuniei toţi aceia care s-au
avântat în infinit? Ce ne mai importă normalitatea sau nenormalitatea! Să vieţuim în extazul infinitului, să iubim tot ce n-are margini, să distrugem formele şi să clădim singurul cult fără forme: cultul infinitului.