Pe culmile disperãrii (de Emil Cioran)

ŞI SINGURĂTATEA COSMICĂ (20)

ŞI SINGURĂTATEA COSMICĂ

Există două feluri de a simţi singurătatea: a te simţi singur în lume şi a simţi singurătatea lumii. Când te simţi singur, trăieşti o dramă pur individuală; sentimentul
părăsirii este posibil chiar în cadrul unei splendori naturale. În acest caz, interesează numai neliniştile subiectivităţii tale. A te simţi aruncat şi suspendat în lume, incapabil de a te adapta ei, consumat în tine însuţi, distrus de propriile tale deficienţe sau exaltări, chinuit de insuficienţele tale, indiferent de aspectele exterioare ale lumii, care pot fi strălucitoare sau sumbre, tu rămânând în aceeaşi dramă lăuntrică, iată ce înseamnă singurătate individuală . Sentimentul singură tăţii cosmice, deşi se petrece tot într-un individ, derivă nu atât din
frământarea lui pur subiectivã cât din senzaţia părăsirii acestei lumi, a neantului exterior. Este ca şi cum toate splendorile acestei lumi ar dispărea deodată pentru ca monotonia esenţială a unui cimitir s-o simbolizeze. Sunt mulţi care se simt torturaţi de viziunea unei lumi părăsite, iremediabil abandonate unei singurătăţi glaciale, pe care n-o ating, măcar, nici slabele reflexe ale unei lumini crepusculare. Care sunt mai nefericiţi, acei care simt singurătatea în
ei, sau aceia care o simt în afară , în exterior? Imposibil de răspuns. Şi apoi, de ce să mă chinuiască ierarhia singurătăţii? A fi singur, în orice fel, nu e destul?
Dau în scris, pentru toată lumea care va veni după mine, că n-am în ce să cred pe acest pământ şi că uni cască pare este uitarea absolută. Aş vrea să uit de tot, să mă uit complet, să
nu mai ştiu nimic de mine şi de lumea aceasta. Adevăratele confesiuni nu se pot scrie decât cu lacrimi. Dar lacrimile mele ar îneca această lume, precum focul meu interior ar incendia-o. N-am nevoie de nici un sprijin, de nici un îndemn şi de nici o compătimire, căci deşi sînt cel mai decăzut om, mă simt totuşi atât de puternic, atât de tare şi de fioros! Căci sunt singurul om care trăiesc fără speranţă. Or, aceasta este culmea eroismului, paroxismul şi
paradoxul eroismului. Suprema nebunie! Toată pasiunea haotică şi dezorientată din mine ar
trebui s-o canalizez pentru a uita totul, pentru a nu mai fi nimic, pentru a scăpa de spirit şi de conştiinţă. Am şi eu o speranţă : speranţa uitării absolute. Dar aceasta mai e speranţă , nu e ea disperare? Nu-i această speranţă negarea tuturor speranţelor viitoare? Vreau să nu mai ştiu nimic, nici măcar să ştiu că nu ştiu nimic. De ce atâtea probleme, discuţii şi supărări? De ce atâta conştiinţă a morţii? Până când atâta filozofie şi atâta gândire?