Pe culmile disperãrii (de Emil Cioran)

FRUMUSEŢEA FLĂCĂRILOR (34)

FRUMUSEŢEA FLĂCĂRILOR

Întregul farmec al flăcărilor este de a cuceri printr-un joc ciudat, care este dincolo de armonie, de proporţie şi de mă sură. Nu simbolizează avântul impalpabil al flăcărilor graţia şi tragedia, naivitatea şi disperarea, voluptatea şi tristeţea? Nu este în transparenţa lor
consumatoare, în imaterialitatea lor arzătoare, uşurinţa şi zborul care rezultă după marile purificări, după marile arderi lăuntrice? Aş vrea să fiu ridicat de elanul şi transcendenţa flăcărilor, să fiu aruncat de impulsul lor insinuant şi fin, să plutesc într-o mare de flăcări, să mă consum într-o moarte eterică, într-o moarte de vis. Frumuseţea stranie a flăcărilor este de a da iluzia unei morţi sublime, a unei morţi pure, asemenea unui azur auroral. Nu este caracteristic că vorbim de moartea în flăcări numai la fiinţe întraripate, uşoare şi graţioase? Moartea în flăcări o vedem ca o ardere de aripi, o moarte imaterială. Oare numai fluturii mor în flăcări? Dar aceia care mor de flăcările din ei? Adevăratele femei sunt acelea a căror prezenţă te face să uiţi de probleme, idei, nelinişti
universale şi chinuri metafizice. Pentru cei tulburaţi adânc de o nelinişte metafizică, intimitatea unei femei este un corectiv şi o reconfortare. Prin femei se poate realiza temporar o inconştienţă dulce, plăcută şi încântă toare. Născute aproape numai pentru iubire, ele îşi epuizează întreg conţinutul fiinţei lor în avântul erotic. Femeile iubesc mai mult decât bărbaţii şi suferă mai mult decât ei. Dar pe când bărbatul, din experienţa iubirii sau dintr-o mare suferinţă, dezvoltă un gînd sau un sens de universalitate, pentru femeie ele rămân strict
individuale, fără o proiecţie sau o adâncire în esenţial şi etern. Femeia trăieşte voluptăţile sau îndură durerile ca şi cum acestea ar fi exclusiv individuale. Nu există femei care în suferinţa lor personală să descopere esenţa suferinţei, fiindcă femeile sunt opace pentru universal. Fiinţe eminamente patice, ele nu transformă şi nu transfigurează experienţele subiective, nu le trăiesc cu acea intensitate ce purifică şi exaltă, ci se lasă dominate de ele. Stările sufleteşti la femei nu sunt creatoare, fiindcă se menţin într-o sferă pur individuală şi accidentală şi ca atare sunt lipsite de semnificaţie şi de o valoare simbolică, de un sens revelator. Femeia este un animal incapabil de cultură şi de spirit, iar atunci când se explică sterilitatea ei prin condiţii istorice se realizează un act de cea mai crasă ignoranţă. Femeile n-au creat nimic în
nici un domeniu. Şi ceea ce e mai grav este că în acele domenii în care ele au lucrat şi activat mai mult au creat mai puţin, cum e cazul cu muzica. Faptul că în această artă, în care femeile s-au exercitat mai mult decât bărbaţii, ele n-au produs nimic original mă face să declar categoric şi iremediabil că femeia nu e o fiinţă istorică. Să mai amintim că nu există un gând original de la o femeie, o singură creaţie durabilă în artă, că aceste fiinţe vizuale n-au creat
nimic în pictură, că, dimpotrivă, s-au remarcat puţin în unele ştiinţe cu care înclinările feminine nu pot avea nici o afinitate? În esenţa sa, femeia este o fiinţă accesibilă numai la
valorile vitale ale Erosului şi complet inaccesibilă la valorile suprapuse sau deviate ale acestor valori vitale. Îmi place femeia fiindcă alături de ea încetez să gândesc şi pot cu deplină tate să realizez, pentru scurt timp, experienţa iraţionalului. Alături de femeie, uiţi că
suferi din cauza spiritului, treci peste dualităţile chinuitoare şi revii înspre un fond originar de viaţă, înspre conţinuturi primordiale şi indivizibile, derivate, ca expresii organice, din esenţa iraţională a vieţii. Pentru cavalerii neantului, contactul cu femeia nu poate fi decât un drum care, dacă nu duce la salvare, nu este mai puţin adevărat că duce la împăcare temporară, la o uitare reconfortantă. Graţia femeii temperează tragedia bărbatului. Urăsc înţelepţii pentru că sunt comozi, fricoşi şi rezervaţi. Iubesc infinit mai mult pe oamenii dominaţi de mari pasiuni care îi devoră până la moarte, decât egalitatea de dispoziţie a înţelepţilor, ce îi face insensibili atât la plăcere, cât şi la durere. Înţeleptul nu cunoaşte
tragicul pasiunii, nu cunoaşte frica de moarte, precum nu cunoaşte avântul şi riscul, eroismul
barbar, grotesc sau sublim. Sufletul lui nu vibrează, este rece şi îngheţat. De aceea vorbeşte în maxime şi dă sfaturi. Alura lui de transcendenţă şi superioritate îl face incapabil de tragedii, de dramatism infinit sau de exaltare eroică. Înţeleptul nu trăieşte nimic şi nu simte nimic, nu doreşte şi nu aş teaptă nimic. Stabilind toate conţinuturile vieţii într-o echivalenţă, el trage toate consecinţele acestei anulări. Cât de complexă îmi pare însă o existenţă care, stabilind această echivalenţă, nu încetează totuşi să se frământe, până la limită, în anumite conţinuturi. Existenţa de înţelept este sterilă şi goală, fiindcă este complet lipsită de elemente contradictorii, de antinomii şi deznădejdi, fiindcă nu cunoaşte tragismul marilor pasiuni.
Sunt infinit mai fecunde acele existenţe care, trăgând toate consecinţele, nu încetează de a se contrazice, nu încetează de a fi devorate de contradicţii organice şi insurmontabile.
Resemnarea înţeleptului răsare dintr-un gol interior, iar nu dintr-un foc lăuntric. Prefer să mor de un foc interior decât de vidul şi resemnarea înţeleptului.