Pe culmile disperãrii (de Emil Cioran)

APOCALIPS (22)

APOCALIPS

Cum aş vrea ca, într-o zi, toţi oamenii cu ocupaţii sau cu misiuni, căsătoriţi sau nu, tineri şi bătrâni, femei şi bărbaţi, serioşi sau superficiali, trişti sau veseli, să părăsească locuinţa şi birourile lor şi, renunţând la orice fel de datorii şi obligaţii, să iasă în stradă şi să nu mai voiască să facă nimic. Toată această lume îndobitocită, care munceşte fără nici un sens sau se iluzionează cu aportul personal la binele umanităţii, care lucrează pentru generaţii viitoare sub impulsul celei mai sinistre amăgeli, ar trăi în astfel de momente capitale o răzbunare pentru toată mediocritatea unei vieţi nule şi sterile, pentru toată irosirea care n-a avut nimic din excelenţa marilor transfigurări. Mi-ar plăcea acele clipe când nimănui
nu i-ar mai trebui amăgirea idealului, când orice satisfacţie în datele imediate ale vieţii ar fi imposibilă şi orice resemnare iluzorie şi când toate cadrele unei vieţi normale ar plesni definitiv. Toţi oamenii care suferă în tăcere şi care nu îndrăznesc să-şi verse amărăciunea nici cel puţin în suspine ar urla atunci într-un cor de o sinistră dizarmonie, cu strigăte stranii care să cutremure acest pă mînt. Apele să curgă mai repede şi munţii să se clatine ameninţă tor, arborii să-şi arate rădăcinile ca o veşnică şi hidoasă mustrare, păsările să croncă ne imitând corbii, iar animalele să fugă speriate până la epuizare. Toate idealurile să fie declarate nule; credinţele fleacuri; arta o minciună şi filozofia o glumă. Totul să fie o înălţare şi o prăbuşire.
Bucăţi de pământ să se avânte în aer şi apoi să se risipească, duse de vânt; planetele să descrie pe fondul cerului arabescuri bizare, linii întortocheate şi groteşti, figuri schimonosite şi îngrozitoare. Vârtejuri de focuri să crească într-un ritm sălbatic şi un zgomot barbar să năpădească întreaga lume, pentru a şti până şi cea mai mică vietate că sfârşitul e apropiat. Tot ceea ce e formă să devină inform şi un haos să înghită , într-un vârtej universal, tot ceea ce
această lume a avut ca structură, consistenţă şi formă . Să fie un zbucium nebun, un zgomot colosal, o teroare şi o explozie, după care să nu mai rămână decât o tăcere eternă şi o uitare definitivă. În aceste clipe finale, oamenii să trăiască la o aşa temperatură , încât tot ceea ce umanitatea a simţit până acum ca regrete, aspiraţii, iubire, deznă dejde sau ură să izbucnească în ei într-o astfel de explozie, încât după ea să nu mai rămînă nimic. Într-o astfel de clipă,
când toţi oamenii şi-ar pără si ocupaţiile, când nimeni n-ar mai găsi un sens în mediocritatea datoriei, când existenţa ar plesni de contradicţiile ei interioare, ce ar mai rămâne în afară de triumful nimicului şi de apoteoza finală a nefiinţei?