Pe culmile disperãrii (de Emil Cioran)

ETERNITATE ŞI MORALĂ (26)

ETERNITATE ŞI MORALĂ

Până astă zi, încă nimeni n-a putut spune ce e bine şi ce e rău. Şi e sigur că în viitor va fi tot aşa. Faptul impresionant nu consistă în această relativitate, ci în imposibilitatea de a te
dispensa de întrebuinţarea acestor expresii. Nu ştiu ce e bine şi ce e rău, dar calific acţiunile în bune şi rele. Dacă m-ar întreba cineva de ce numesc o acţiune bună şi alta rea, nu i-aş putea răspunde. Este un proces instinctiv, care mă face să apreciez sub prisma criteriilor morale; când mă gândesc ulterior la acea apreciere, nu-i mai găsesc nici o justificare. Morala a devenit atât de complexă şi de contradictorie deoarece valorile ei nu se mai constituie în ordinea vieţii, ci s-au cristalizat într-o regiune transcendentă ei, păstrând slabe legături cu
tendinţele iraţionale şi vitale. Cum să întemeiezi o morală ? Mi-e atât de scârbă de acest cuvânt, «bine», este atât de fad şi de inexpresiv! Morala spune: lucraţi pentru triumful binelui! Dar cum? Prin împlinirea datoriei, prin respect, prin sacrificiu, modestie etc. Toate acestea îmi par simple vorbe, deoarece ele nu cuprind numai un vag formal, dar mai cu seamă un vag în determinările concrete de conţinuturi. Căci în faţa faptului imediat toate principiile morale sunt atât de nule, încât te întrebi de ce n-ar fi mai acceptabilă o viaţă fără criterii. Aş iubi o lume în care n-ar exista nici un criteriu, nici o formă şi nici un principiu, o
lume a absolutei indeterminãri. Căci în lumea noastră toate criteriile, formele şi principiile sunt atât de fade, încât semiprezenţa lor este mai exasperantă decât cel mai groaznic absolutism normativ. Îmi închipui o lume de fantezie şi vis, crescută în lumini portocalii, şi unde nu s-ar mai vorbi de bine şi de rău, unde întreagă această discuţie în jurul valabilităţii
normelor n-ar mai avea nici un sens. Şi apoi, din moment ce realitatea este iraţională în esenţa sa, ce rost mai are să cauţi norme ca să delimitezi binele de rău, ce rost are să mai distingi ceva? Morala nu poate fi salvată, iar acei care susţin că în faţa eternităţii ea totuşi poate fi salvată se înşală enorm. Ce spun aceştia? În lume triumfă temporar plăcerea, satisfacţiile minore, păcatul etc., dar în faţa eternităţii rămâne numai fapta bună, numai realizarea morală. Ce s-a ales din plăcerile acestei lumi? Neantul! Singura care triumfă este virtutea. După toate mizeriile acestei lumi, apare triumful final al binelui şi biruinţa definitivă a virtuţii. Decât, aceştia n-au remarcat că dacă eternitatea înghite, anulându-le, toate plăcerile şi satisfacţiile superficiale, ea nu înghite mai puţin tot ceea ce se numeşte virtute, faptă bună, acţiune morală. Eternitatea nu duce nici la triumful binelui şi nici la
triumful răului, ci anulează totul. Condamnarea epicureismului în numele eternităţii este un nonsens. Cu cât voi rămâne eu mai mult prin faptul că sufăr, decât altul prin faptul că petrece? Obiectiv, ce semnificaţie poate avea faptul că unul se crispează în agonie, iar altul se destinde cu o femeie? Atât suferinţa cãt şi plăcerea se consumă subiectiv în indivizii respectivi. Ori suferi, ori nu suferi, tot vei fi înghiţit etern şi iremediabil în neant. Nu se
poate absolut deloc vorbi de un acces obiectiv al eternităţii, ci numai de o trăire subiectivă a acestei eternităţi, care nu se poate realiza decât prin discontinuităţi în vieţuirea timpului. Nimic din ceea ce creează omul nu poate atinge un triumf final, o victorie definitivă. De ce să ne încântă cu iluziile morale, când am putea găsi iluzii şi mai frumoase? Toţi acei care vorbesc de salvarea morală în faţa eternităţii se gândesc la ecoul indefinit în timp al acţiunii morale, la rezonanţa nelimitată şi la perpetuarea ei durabilă. Aceasta nu e deloc adevărat, deoarece oamenii aşa-zişi virtuoşi, care nu sunt în fond decât nişte fricoşi, dispar mai repede din conştiinţa lumii decît aceia care s-au epuizat în plăceri. Dar chiar dacă ar fi contrariul, ce înseamnă supravieţuirea cu câteva zeci de ani? Nimic. Orice plăcere nesatisfăcută este o ocazie pierdută pentru viaţă. Nu voi veni, în numele suferinţei, să opresc lumea de la plăceri, de la orgii, de la excese. Numai oamenii mediocri vorbesc de consecinţele plăcerilor. Dar consecinţele durerii nu sunt şi mai mari? Numai un om mediocru poate dori să moară la bătrâneţe. Deci suferiţi, beţi, sorbiţi cupa plăcerii până la urmă, plângeţi sau râdeţi, scoateţi
strigăte de disperare sau de bucurie, cântaţi de iubire sau de moarte, căci şi aşa nimic nu se alege de tot! Întreaga morală n-ar vrea să facă din această viaţă decât o sumă de ocazii
pierdute.