Pe culmile disperãrii (de Emil Cioran)

DEZINTEGRAREA DIN VIAŢĂ (18)

DEZINTEGRAREA DIN VIAŢĂ

Nu toţi oamenii au pierdut naivitatea; de aceea, nu toţi oamenii sunt nefericiţi. Aceia care au trăit şi trăiesc asimilaţi, naivi, în existenţă, nu din prostie sau imbecilitate - căci naivitatea exclude astfel de deficienţe, ea fiind o stare mult mai pură -, ci dintr-o iubire instinctivă şi organică pentru un farmec natural al lumii, pe care naivitatea îl descoperă întotdeauna, aceia ating o armonie şi realizează o integrare în viaţă , care merită a fi invidiată sau cel puţin apreciată de cei care rătăcesc pe culmile disperării. Dezintegrarea din viaţă corespunde unei pierderi totale a naivităţii, acest dar încântă tor pe care ni l-a distrus cunoaşterea, duşmană declarată a vieţii. Vieţuirea cosmică, bucuria pentru existenţa şi pitorescul aspectelor individuale, încântarea pentru farmecul spontan al firii, trăirea
inconştientă a contradicţiilor anulându-le implicit caracterul tragic, sunt expresii ale naivităţii,
teren fecund pentru iubire şi entuziasm. A nu ţi se proiecta dureros în conştiinţă contradicţiile este a atinge bucuria virginală a naivităţii, este a fi incapabil de tragedie şi de
conştiinţa morţii, care presupun o complexitate din cele mai deconcertante şi o dezagregare paradoxală. Naivitatea este opacă pentru tragic, dar e deschisă pentru iubire, că ci omul naiv, nefiind consumat de propriile sale contradicţii interioare, are destule rezerve pentru a se
dãrui. Pentru acela care a realizat dezintegrarea din viaţă , tragicul câştigă o intensitate extrem de dureroasă , deoarece contradicţiile nu se petrec numai în el însuşi, ci şi între lume şi el. Nu există decât două atitudini fundamentale: cea naivă şi cea eroică. Restul se încadrează în nuanţele dintre ele. Ca să nu mori de imbecilitate, n-are sens să alegi decît între aceste două . Şi cum naivitatea, pentru omul care a ajuns în faţa acestei alternative, este un bun pierdut, pe
care este problematic dacă-l mai poţi recâştiga, mai rămâne doar eroismul. Atitudinea eroică este privilegiul şi blestemul celor dezintegraţi din viaţă , a celor suspendaţi şi incapabili de orice satisfacţie sau fericire. A fi erou - în sensul cel mai universal al acestui cuvânt - este a dori un triumf absolut. Dar acest triumf nu poate fi obţinut decât prin moarte. Orice eroism
înseamnă o transcendere a vieţii, care implică în mod fatal un salt în neant. Şi orice eroism este un eroism al neantului, chiar dacă în conştiinţa eroului nu intră acest element, chiar dacă el nu-şi dă seama că avântul lui pleacă dintr-o viaţă care şi-a pierdut resorturile normale. Tot ceea ce nu izvorăşte din naivitate şi nu duce la naivitate aparţine neantului. Există vreo
atracţie pentru neant în om? Desigur că ea este mult prea misterioasă pentru ca să o putem sesiza. Dar din moment ce eu părăsesc seducţiile vieţii naive sau sunt silit să le părăsesc, pentru a mă arunca în lume fără nici un sens - că ci eroismul meu este grotesc, n-are nici viziunea triumfului -, trebuie să existe această atracţie misterioasă.