Pe culmile disperãrii (de Emil Cioran)

INSATISFACŢIA TOTALĂ (16)

INSATISFACŢIA TOTALĂ

Ce blestem o fi pe capul unora de a nu se simţi bine nicăieri? Nici cu soare, nici fără soare, nici cu oameni şi nici fără oameni. A nu cunoaşte ceea ce înseamnă buna dispoziţie, iată un lucru impresionant. Cei mai nefericiţi oameni sunt aceia care n-au dreptul la
inconştienţă . A avea un grad dezvoltat de conştiinţă, a fi în fiecare moment conştient, a-ţi da seama în fiecare clipă de situaţia ta în raport cu lumea, a trăi într-o veşnică încordare de
cunoaştere este a fi pierdut pentru viaţă . Cunoaşterea este o plag ă pentru viaţă, iar conştiinţa o rană deschisă în sâmburele vieţii. Nu este omul un animal abandonat morţii? Şi nu este o tragedie în faptul de a fi om, adică un animal veşnic nesatisfăcut, suspendat între viaţă şi
moarte? Sunt complet plictisit sau mai bine zis distrus de această calitate de a fi om. Dacă aş putea, aş renunţa pe loc, dar ce să mă fac, animal? Drumul înapoi nu-l pot parcurge. Şi apoi, aş risca să devin un animal care cunoaşte istoria filozofiei. A deveni supraom îmi pare o
imposibilitate şi o prostie, o fantezie ridicolă. N-ar exista o soluţie aproximativă într-un fel de supraconştiinţă ? Nu s-ar putea vieţui dincolo, nu dincoace (înspre animalitate), de toate formele complexe de conştiinţă , de nelinişti şi chinuri, de tulburările nervoase şi de experienţele spirituale, într-o sferă de existenţă unde accesul veşniciei n-ar mai fi un simplu mit? Personal îmi dau demisia din omenire. Nu mai vreau şi nu mai pot să fiu om. Căci ce aş mai putea face în această calitate? Să lucrez la un sistem social şi politic sau să nefericesc o fată? Să mai urmăresc inconsecvenţele în sistemele de filozofie sau să activez pentru realizarea idealului moral sau estetic? Toate acestea îmi par prea puţin. Şi chiar dacă mi-ar părea mult, cum se întâmplă uneori, nu mă pot totuşi atrage. Renunţ la omenia mea, chiar dacă pe treptele pe care mă voi urca voi fi singur, dar absolut singur. Şi apoi nu sunt atât de singur în lumea aceasta, de la care nu mai aştept nimic? Dincolo de toate idealurile curente şi de formele obişnuite, într-o supraconştiinţă s-ar mai putea probabil respira. Acolo, o beţie a eternităţii ar reduce la nimic toate fleacurile acestei lumi şi nici o problemă , şi nici un chin lăuntric n-ar mai tulburi extazul unei eternităţi în care fiinţa ar fi tot atât de pură şi de
imaterială ca nefiinţa. Există atâtea că i prin care se poate ajunge la senzaţia de imaterialitate, încât stabilirea unei ierarhii este o încercare extrem de dificilă , dacă nu inutilă. Că ci fiecare realizează o astfel de senzaţie după structura sa temperamentală sau după dominarea, în momentul respectiv, a unor elemente specifice. Cred totuşi că baia de foc pentru ea însăşi este încercarea cea mai fecundă pentru a atinge o astfel de senzaţie. A simţi în toată fiinţa ta o ardere intensă şi o cãldură totală , a simţi cum cresc flãcãrile în tine şi te cuprind ca într-un
infern, a fi tu însuţi un fulger şi o scânteiere, iată ceea ce înseamnă o baie de foc. Ca în orice baie se realizează o purificare, o curăţire de elemente care pot anula pînă şi existenţa.
Valurile de căldură şi flăcările care se ridică nu ard ele sîmburele existenţei, nu consumă din
viaţă, nu reduc elanul la o pură aspiraţie, răpindu-i caracterul său imperialist? A trăi o baie de foc, a simţi jocul unei călduri interioare, plină de flăcãri, nu este a atinge o puritate
imaterială în viaţă, o imaterialitate asemănă toare cu dansul flăcărilor? Emanciparea de sub
greutate, de sub forţele atracţionale, ce se întâmplă în această baie de foc, nu fac viaţa o iluzie sau un vis? Decât şi aceasta e prea puţin faţă de senzaţia finală, care este una dintre
cele mai paradoxale şi mai ciudate, când din sentimentul acelei irealităţi de vis ajungi la sentimentul prefacerii în cenuşă. Nu există baie interioară de foc al cărei rezultat final să nu fie învolburarea stranie din sentimentul acestei prefaceri în cenuşă , când într-adevăr poţi vorbi de imaterialitate. Atunci când flăcările lăuntrice au ars tot din tine, când nu mai rămâne nimic din existenţa ta individuală, când numai cenuşa a mai rămas, ce senzaţie de viaţă mai poţi avea? Am o voluptate nebună şi de o infinită ironie când mă gândesc că cineva ar sufla cenuşa mea în cele patru colţuri ale lumii, că vântul ar împrăştia-o cu o iuţeală frenetică, risipindu-mă în spaţiu ca pe o eternă mustrare pentru această lume.