O Viata Alaturi De Anime [OLD VERSION]

16: Parintii Sunt Acasa

"Ce sa fac acum? Parintii mei sunt probabil suparati; de parca am gresit eu ca nu mi-au raspuns! Ce pot face acum? Nu mai e nimeni aici si ei o sa creada ca i-am ascuns pe toti prin casa! Ce fac? I-am luat in casa pentru ca daca i-as fi lasat pe strazi, politia s-ar fi ocupat de ei, dar in sensul rau! Ce reactie va avea mama cand ajunge aici? Si tata? El ce o sa mai zica? Nu stiu, nici nu mai vreau sa ma gandesc!", gandesc eu in timp ce stateam in pat langa Haruki, cu ochii inchisi pentru ca, daca as spune ca dorm, as mintii.

*dimineata*

- 'Neata tuturor!, tipa Misao in timp ce intra in bucatarie acolo unde ne aflam noi ceilalti.

- 'Neata!, spun eu incercand sa par vesela.

- Nu te mai preface, ca nu-ti merge cu noi., imi spune Hiro care se apropie de mine.

- Plff, bine..., ii raspund eu stergandu-mi zambetul fals si lasand trista capul in jos.

- Hai, gata, sa mancam!, spune Haruki care se aseza la masa.

Ne asezam si noi si incepem sa mancam pana cand telefonul meu incepe sa sune, facandu-ma sa tresar si sa-mi pierd feliuta de rosie din furculita. Era Asuka, evident. Face asta numa' ca sa-mi faca in ciuda.

*cu Asuka la telefon*

Eu: Moshi-moshi! "Stiu ca asta o enerveaza!", gandesc eu cu un ranjet pe buze.

Asuka: Mama vine acasa! Sa vezi ce-ti face!

Eu: Vrei chiar atat de tare sa-ti inchid in nas?

Asuka: Da, te rog!

Eu: Bine! Ne vedem in iad!

*inchid apelul*

- Ce prostie!, suier eu nervoasa la maxim. Puteam sa jur ca asta se va intampla!, adaug eu inca uitandu-ma la ecranul inofensiv al telefonului.

- Asuka din nou?, ma intreaba Misao cu o fata incruntata.

- Da..., spun eu lasand telefonul jos si jucandu-ma cu furculita in mancare.

- Nah, las-o! Nu stie nimic!, adauga Haruki in timp ce se ridica de la masa cu farfuria in mana, indreptandu-se spre chiuveta.

*ding dong*

- Deschid eu!, urlu eu ridicandu-ma de la masa, directia fiind usa de la intrare. Cand deschid...

- Ne-am intors!, tipa mama trecand pragul usii bucuroasa.

- Siiii...s-au intors!, spun eu incercand sa par fericita.

- Unde...sunt? Nu trebuia sa mai fie cineva pe aici?, ma intreaba tata uitandu-se in jur.

- Tata, ti-am spus de 10 ori pana acum! Nu mai e nimeni aici!, spun eu suierand.

- Serios? Eu nu te-am auzit!, imi spune tata avand un ranjet pe buze.

Im dau o palma peste frunte, apoi realizez ca toti se uita la mine si las mana jos. "Cum sa nu auzi cand am repetat aceeasi chestie de 10 ori?", gandesc eu.

- Bine, deci...uhm, te-a sunat Asuka?, ma intreaba mama care isi pune bagajele jos.

- S-a luat de mine, ma bine zis!, ii raspund eu scurt.

- Bine ti-a facut!, adauga tata care coboara de etaj.

- Nu inteleg cu cine tineti?, ma enervez eu rapid, vazand ca sunt abandonata de propria mea familie.

- Tinem cu Asuka, evident!, imi raspundde mama care pare sa se enerveze si ea.

- SI ATUNCI EU CINE SUNT?!, urlu eu incepand sa plang. Ceilalti au aparut in pragul usii bucatariei, uitandu-se la noi, tacuti. Apoi, acestia indraznesc sa se indrepte spre scarile ce duc la etaj; probabil fugind in camera mea.

- Esti un NIMENI!, tipa mama fiind prinsa de brate de catre tata, care se incrunta la mine.

- Prefaceti-va ca nu-s aici!, spun eu ranita si ma refugiez si eu in camera mea, acolo unde ma asteptau ceilalti.

Dupa vreo doua ore, mama intra in camera mea cu o tava de prajituri, avand fata trista; mi-am dat seama ca se preface asa ca am ignorat-o.

- Kimiko, imi pare rau..., incepe mama intinzand tava spre mine. Mi-am mutat privirea in directia opusa, doar ca sa n-o vad milogindu-se.

- Asculta, nu-ti pasa de mine deloc! Inteleg ca Asuka e mai mare decat mine, dar vreau si eu ca sa fiu crezuta., ii spun eu dintr-un foc. "Incepe sa ma doare gura...uhm, e de bine?", gandesc eu amuzata.

- Dar imi pasa de tine!, spune mama incercand sa para intelegatoare.

- Sigur! Si eu am dinti de ciocolata!, ii spun eu sarcastic.

- Mdea..., spune mama lasand capul in jos.

- Uite, prietenii mei sunt aici, *aratand cu privirea spre cei trei din pat* ce-ar fi sa vorbim cand nu va mai fi nimeni aici?, spun eu dupa o pauza destul de lunga.

- De acord!, spune mama ridicandu-se de langa mine, care stateam in pat.

- Super!, spun eu uitandu-ma la mama cum iese pe usa.

- Buuuun, pentru ca e ora 23:17, cred ca ar fi cazul sa ne punem la somn!, spune Haruki dintr-o data.

- Ok!, spunem toate in cor.

Stingem lumina, punandu-se fiecare in pat, adormind imediat, 'probabil' visand la unicorni si curcubee. Am zis 'probabil' pentru ca eu una clar nu visam asa ceva, eu...ma gandeam la Levi. Stai, ce?

.......................................................................................................................................................................

Ohayo, minna!!!!  Ce mai faceti? Trebuie sa incetez sa mai intreb asta pentru ca stiu ca nimeni nu va raspunde!

In fine, ce vroiam sa zic e ca... *rasfoieste niste pagini goale*...nu mai stiu! Nah, asta e!

Cam atat voiam sa zic; nu mai stiu ce sa scriu aici, dincolo de bara punctata.

Doar ca...ma sint cam trista; motivele nu le stiu nici eu!

Deci, (fara deci)...pe data viitoare! Sayonara!

Si ca de obicei, nici macar eu nu inteleg ce scriu sub linia asta tampita!