Uitare [Vol. 2]

Capitolul 14: Linişte

***Dante***

Noaptea se lăsase treptat înghiţindu-ne şi pe noi odată cu ea. Era atât de plăcut să mă aflu din nou într-un pat şi să-mi odihnesc din nou corpul pe ceva moale. Pulsul şi respiraţia mi se calmaseră treptat, în timp ce mintea mi se scufundase într-un somn adânc.

,, Vedeam ceva de un verde minunat, un verde crud. Pădurea.

Desişul pădurii mă înconjura, iar eu ma simţeam urmărit. Păşind printre copaci şi tufişuri, am auzit paşi undeva în urma mea, urmaţi mai apoi de şoapte. Şoaptele se transformaseră într-o gălăgie infernală, un fel murmur îmbâcsit printre ramuri, ca mai apoi să devină nişte ţipete.

Am început să alerg într-o direcţie la întâmplare, însă ţipetele mă urmau pretutideni, parcă învinuindu-mă, de parcă aş fi fost ceva rău... tocmai ce ajunsesem la umbra unuia dintre brazi, când ceva mă prinse de braţ. Ceva alb şi foarte lung, care se mişca şi se încolăcea pe mână, urcând mai apoi înspre umăr. Era un fel de pânză de păianjen... una uriasă şi foarte rezistentă.

Am încercat să o îndepărtez, să trag de ea, însă nu se rupe deloc. Într-un final am ajuns să fiu legat bine de tot în pânză, ca o păpuşă de cârpe, când... de undeva din apropiere am auzit paşi. Din întunericul desişului am putut distinge o bătrânică. Avea faţa plină de riduri ca semn al trecerii anilor. Purta haine vechi şi ponosite, însă nu asta mă speria la ea... ci privirea ei. Ochii ei aurii mă străpungeau până în măduva oaselor...

- Cine... cine eşti? am reuşit eu să spus.

- Unul dintre cele mai negre coşmaruri ale tale, băiete! şuieră ea apropiindu-se.

Am înghiţit în sec, în momentul când pânza în care eram înfăşurat începea să se muleze şi să se strângă în jurul corpului meu, parcă sufocându-mă.

- Ce... ce vrei de la mine?

Bătrâna ma analiza atent. Se tot învârtea in jurul meu ca un leu în cuşcă.

- Eu ? Ce aş putea vrea eu de la un Întunecat ? De la unul fără scrupule ?

- Atunci dă-mi drumul... mă sufoc!

- Meriţi să mori, dar mai bine...

Bătrânica se opri în faţa mea şi mă săgetă cu privirea, continuând :

- Te blestem, Dante ! Te blestem să îţi aduci aminte trecutul negru şi înceţoşat, iar pentru tot răul făcut te blestem să pierzi ceea ce ieri iubeai, ce azi urăşti şi mâine vei iubi. Te blestem să vezi cum o vei pierde pe Izabell şi să nu o poţi salva, decât atunci când vei învăţa să ierţi, să te ierţi pe tine pentru faptele tale...''

Simţeam cum rămâneam fără aer, în timp ce cuvintele femeii îmi răsunau în minte ca un ecou iar şi iar, până când am deschis ochii!

Mă aflam din nou în camera mea din casa părăsită din pădure. Am încercat să-mi calmez respiraţia accelerată şi m-am uitat în jur. Încă nu se luminase afară, dar ştiam că era dimineaţă. Privirea mi-a fost captată de silueta pe care îmi doream nespus să o văd, aflată lângă patul meu, adormită pe fotoliu.

" te blestem să pierzi ceea ce ieri iubeai, ce azi urăşti şi mâine vei iubi... "

Am înghiţit în sec. Avusesem cel mai groaznic coşmar pe care l-am avut vreodată. Şi dintr-o dată mă simţeam şi mai slăbit. Nu fusese un coşmar... ci un bluestem... cineva încerca să-mi transmită ceva.