Uitare [Vol. 2]

Capitolul 11: Complicaţii

***Izabell***

- Va fi bine, Arisha ! Linişteşte-te !

M-am dat uşor în spate, înghiţind în sec şi încercând să ignor totul. Mi-am pus mâna pe perete şi m-am dat încă un pas înapoi fără a scăpa din ochi acea scenă oribilă. M-am sprijinit de perete şi am început să gândesc. Ce jigodie poate fi ! Am strâns pumnul şi am lovit uşor peretele în timp ce îmi muşcam agresiv buza inferioară.

- Iz ? mă trezi din visare vocea lui Dorian. E totul ok ?

- Absoult, am spus dând din cap şi strângând din dinţi.

Mi-am dus mâna prin păr căutând o explicaţie, dar era prea târziu, Dorian îşi dădea deja seama că nu e totul la locul lui. A trecut uşopr prin faţa mea uitându-se la secvenţa dramatică pe care o făcea Arisha pentru a îi câşriga atenţia boului meu. Ştiam că se simte ameninţată de prezenţa mea în viaţa lui, dar se pare că doar cu atâta se mai poate apăra sau mai bine zis, doar cu atât mai poate lupta împotriva mea.

- Da, Dorian ! Vezi bine ! O scenă din Romeo şi Julieta, doar că Julieta nu mai ştie când ar trebui să moară ! Cred că ar fi bine să o ajut eu, am spus dând din nou cu pumnul în perete şi întorcându-mă să intru în sufragerie, unde se aflau cei doi.

- Nu e momentul Iz, zise Dorian prinzându-mă de mână şi oprindu-mă.

- Fie ! am pufnit eu plecând şi intrând în bucătărie.

Oare chiar eram geloasă ? Pe aia ? Chestia aia chiar era o ameninţare pentru mine ?

Simţeam cum întreg corpul îmi zvâcnea de nervi, dar ce mai puteam face acum ? Dante o consola pe domnişoara rănită, eu se pare că nu mai eram prezentă în scena lor. Am pus mâinile pe marginea chiuvetei şi am trântit tot ce se afla pe blatul acesteia. Imediat am simţit prezenţa cuiva la intrarea în bucătărie, rozmarin.

- Furioasă? mi se adresă Dante.

- Deloc ! am spus întorcându-mă şi schiţând un zâmbet fals.

- Pumnii îţi tremură de furie, vocea îţi este îngroşată, iar respiraţia din ce în ce mai accelerată... cred că ai dreptate. Nu eşti furioasă, ci mai degrabă... geloasă?

- Eu ? Pe cine ? Pe a ta Julieta la ananghie, dar care nu a fost în stare să se sacrifice pentru un bou ca tine, Romeo ? am spus ascunzându-mi pumnii încordaţi gata să îl lovească.

Ochii săi mă cercetau curioşi şi totodată cu admiraţie, după care îmi oferi unul din zâmbetele sale largi şi izbucni într-un râs amuzat.

- Eşti din ce în ce mai amuzantă. Dar de unde ştii că ea este Julieta pe care o vreau eu? Poate că eu vreau sa ies din tipare şi să nu-mi doresc o Julieta şi să-mi doresc o vampiriţă?

- Da, Shakespear nu a apucat să mă cunoască, aşa că ai face bine să pleci până nu se sinucide. Mi se pare mie sau o aud ţipând de durere. Romeo, fugi ! Julieta tocmai şi-a rupt o unghie, vezi să nu îi rup eu capul.

Mâinile îmi tremurau de nervi şi cu greu mă abţineam să nu mă duc în sufragerie şi să îi rup gâtul nenorocitei. Am dus mâna dreaptă uşor la umăr şi am început să masez uşor. După lupta de acum o oră când mai simţeam câteva lovituri zdravene, dar până dimineaţă aveau să îmi treacă.

- Îmi pare rău, dar nu plec nicăieri până nu reuşesc să te fac să nu mai fii atât de ţâfnoasă şi arogantă, Colţişori. Însă ceea ce nu înţeleg eu, de ce tocmai tu, care îţi vine să mă strângi de gât, ai sărit să mă aperi, deşi ştiai că eşti în inferioritate?