Uitare [Vol. 2]

Capitolul 21: Cimitirul Diavolului. Ritualul.

***Izabell***

De-a lungul timpului am învăţat multiple lucruri, unele esenţiale, despre viaţă, altele aparenta, despre sufletele celor din jurul meu. Am ajuns să pot citi oamenii, să ştiu cum gândesc, să ascult liniştea şi să aud strigătele de ajutor, chiar şi în întunericul absolut. Acum, cufundându-mă în întuneric, îmi pot auzi propriile gânduri strigând după ajutor.

Păşeam desculţă pe iarba rece, corpul fiindu-mi străbătut de mii de fiori la fiecare pas. Chiar şi pentru mine, o moartă, era frig, mai frig ca niciodată. Simţisem mirosul morţii de la kilometri, dar acum, ajunsă la un loc străvechi de ritualuri, mirosul se intensifica.

Imediat ce am păşit în cercul unde Augustin mă aştepta nerăbdător am putut simţi o prezenţă uternică, stranie, dar care totuşi se temea de ceva. Eram privită din diverse unghiuri, dar ceva se tot învârtea prin întuneric pentru a mă putea studia. I-am zărit privirea pierdută a Nicolei şi abia acum îmi dădeam seama unde dispăruse. Era vina mea că se afla aici, o forţasem să folosească magia neagră pentru a coborî după Dante, dar aveam să fac ceva ca măcar ea să scape.

- Deci până la urmă... această este micuţa nascută? tună o voce stranie şi groasă din întuneric.

- Eu, am spus hotărât şi ferm. Dar cine e atât de curios să mă cunoască ? Nu credeam că pot fi atât de interesanţă.

Paşi începură să se audă de undeva din spatele meu aşa că m-am întors şi am privit prin întuneric în directia de unde se auzeau paşii.

- Oh, draga mea! Ai fi surprinsă dacă ai afla câtă lume ar dori să te cunoască! spuse din nou vocea de data aceasta ieşind la lumina lunii făcându-mă să îmi pierd răsuflarea.

Un chip angelig, cu nişte ochi în care se reflectă întunericul. Un corp bine lucrat parcă făcut de zei, cu un abdomen bine lucrat cu un piept tare. Părul negru şi ciufulit strălucea în lumina lunii pline, dar ochii, ochii lui erau atât de nergii şi intenşi.

- Şi tu cine draci uscaţi mai eşti ? am mârâit uşor.

Acesta chicoti uşor însă privirea lui nu mă slăbea nici o secundă, ci din contră... mă ardea.

- Ia ghici!

Am privit în gol pentru o secundă, dându-mi seama rapid.

- Ghici ce ? Nu îmi pasă ! am spus zâmbind fals.

- Oh, ba cred că o să-ţi pese... cât de curând posibil, spuse păşind uşor şi svelt spre mine.

Am surâs. Chiar dacă mă ardea privirea sa ştiam că nu aveam de ce să mă mai tem. Le văzusem pe toate, iar caum... nici măcar el, Lucifer nu mă mai speria.

- Şti... mereu mi te-am imaginat cu coadă, am spus ignorându-i vorbele.

- Ciudat este că şi eu m-am imaginat la fel, dar o veche legendă spune că Diavolul nu vine niciodată la tine sub forma unui omuleţ mic şi roşu, cu coarne şi coada lungă. Ci vine sub forma a tot ceea ce ţi-ai dorit vreodată. Sub forma cea mai frumoasă din Univers...

- Şi tu de ce mama dracului ai venit la mine ? am întrebat ridicând o sprânceană.

El chicoti din nou şi îşi apropie faţa de mine aplecându-se şi privindu-mă sfidător.

- Vei afla în curând, Izabell. Până atunci va trebui să faci cunoştinţă cu Augustin, spuse arătând spre un loc din cimitir.

- Ce patetic poţi fi, am bufnit în râs. Şi tu ar trebui să fi Diavolul ? am întrebat privindu-l în timp ce pe faţă i se citea uimirea. Ar fi trebuit să şti că m-am mai întâlnit cu idiotul ăsta şi ar fi trebuit să sţii că ritualul ăsta nu va avea nici un rezultat. Dar ce urmăreşti de fapt ?