Uitare [Vol. 2]

Capitolul 19: Gladiatorii

***Dante***

Singurul lucru pe care l-am făcut imediat ce picioarele mele au atins nisipul, din nou, a fost să mă prăbuşesc pe nisip. După patru zile şi trei nopţi consecutive de zbor fără oprire deasupra oceanului, am ajuns pe o insulă din mijlocul Pacificului. Era doar un mic popas...

- Dacă mai zburăm încă trei zile fără vreo oprire, o să-i ajungem! spuse Dorian aşezându-se şi el pe nisip.

- Cu avionul, poate ! spuse Reynard sarcastic.

- Nu cred. Avionul s-ar prăbuşi din cauza aroganţei tale prea grele, spuse Dorian.

Cei doi se fulgerau din priviri şi aproape că nu-mi stăpâneam râsul. Erau exact ca pe vremuri. Deşi eram tripleti, ei erau mai mari decât mine, fiind creaţi primii. Eu am fost mereu cel mai mic, cel care îi privea mereu cum se certau sau se băteau. Mereu au avut grijă de mine, însă acum...

- Taceţi naibi din gură, amândoi! am mormăit eu.

- Mereu eşti atât de ţâfnos? spuse Reynard.

- Nu. Doar marţea.

- Azi e joi, spuse Reynard confuz.

- Exact. Azi fac o excepţie. Pentru tine!

M-am ridicat de pe nisip şi mi-am scuturat aripile. Corpul îmi ardea şi mă durea groaznic de la zburat şi de la oboseală, la care se mai adăugau şi certurile dintre noi. Nu cred că aveam să mai resist prea mult timp, însă... trebuia. Trebuia să continui să rezist. Nu aveam de gând să o las pe Izabell pe mâna tâmpiţilor alora de vampiri regali sau ce-or fi ei.

- Dante, arăţi ca naiba! spuse Reynard aşezându-se pe nisip şi studiindu-mă din cap până-n picioare.

- Mersi. Cred că e o moştenire de familie...

Reynard mă fulgeră cu privirea şi în acel moment îmi dădeam seama de ce îl veneram atunci când eram în Rai. Toată lumeaîl respecta, însă în cazul meu mai bine enervam un urs decât pe el... dar nu mai sunt cum eram atunci. Nu îl mai văd acum cum îl vedeam atunci.

Nu mai mâncasem de câteva zile, iar foamea mi se înteţea în corp şi eram sigur că şi Reynard simţea la fel, deoarece şi el era un Întunecat... unul mai experimentat. Însă Dorian nu avea nici o problemă...

Imediat ce ne-am odihnit destul, ne-am luat din nou zborul, spre sud, deasupra oceanului. Zilele treceau din nou şi nu mai reuşeam să le mai ţin numărul, dar ştiam că eram aproape. Puteam simţi mirosul civilizaţiei şi al oraşului...

- Ceva este ciudat...

L-am privit pe Dorian, care privea în zare confuz.

- Ce vrei să spui? am întrebat.

- Ne apropiem de Europa, însă... demonii au făcut un popas. Se află în Italia, acum...

Italia? Ce mama naiba căutau acolo?

Nu am mai stat pe gânduri şi am pornit-o drept înainte, zburând şi mai tare de data asta. Dorinţa de a o revedea pe Izabell era atât de puternică încât nici nu sesizasem cât de repede îşi făcuse apariţia oraşul de sub noi, printre nori. Italia... mai exact ajunseserăm deasupra Romei!

Zburam la peste paisprezece kilometri deasupra oraşului şi mă bucuram de privelişte. Nu mai pusesem piciorul aici de pe vremea romanilor, când obişnuiam să mă lupt în arenă. Îmi lipsea vremea gladiatorilor şi a săbiilor. Îmi lipseau acele vremuri când lumea nu era atât de rea pe cât părea.