Uitare [Vol. 2]

Capitolul 5: Sub clar de lună

***Dante***

Luna tocmai ce a ieşit printre stele oferindu-mi o privelişte de nedescris asupra oraşului cât şi a pădurii care se aşternea la câţiva kilometri de litoral. Mi-am luat tălpăşiţa de la petrecere imediat. Plictiseala pusese stăpânire pe mine şi simţeam nevoia să iau o gură de aer proaspăt aşa că mi-am luat zborul.

Simţeam cum ceva mă atrăgea spre pădure şi imediat mi-am dat seama că aveam nevoie să ajung la casa părăsită din mijlocul pădurii unde obişnuiam să vin foarte des. Acolo şi dormeam, deoarece era singurul loc unde găseam linişte şi pace, departe de toţi şi de toate. Însă acolo mă simţeam că acasă şi parcă mintea mea nu mai era acparată de fum şi gânduri groaznice şi nu îmi mai doream să mai ucid pe nimeni. Însă altceva mă ghida spre acea casă din mijlocul pădurii. Colţişori se îndrepta cu o viteză remarcabilă spre aceeaşi direcţie.

Încercam să zbor cât mai sus ca ea să nu mă detecteze, însă ajunsă în faţa casei, s-a oprit şi a cercetat casa din priviri, apoi împrejurimile. A închis ochii şi a inspirit aerul rece al dimineţii şi apoi s-a întors pe călcâie pregătindu-se să plece iar. La naiba! Nu trebuia să o las să-mi scape!

- Acum unde naiba te mai duci? am întrebat-o în timp ce am prins-o de încheietura mâinii.

- Unde naiba doresc să merg!! Ce te priveşte? Ia stai! M-ai urmărit? Cum ai ajuns aici?

Privirea de pe faţa ei nu mai era nici supărată, nici furioasă, ci uimită, dar răutăcioasă.

- Nu ştiam că a ta era prezenţa din casă. Deci tu veneai mereu pe aici, am spus ignorându-i întrebările.

- E casa mea, e locul meu, dispari! Acum cât îţi dau ocazia! a spus arătându-şi colţii.

I-am prins bărbia între degetul mare şi cel arătător, acum privind-o fix în ochii ei albaştri.

- Frumoşi dinţişori, Colţişori! E şi casa mea. Avem custodie comună asupra ei, am spus zâmbind şi făcându-i cu ochiul.

- Pleacă, spune în timp ce încerca să se elibereze.

Se simţea nervozitatea din vocea ei, dar adoram să o fac să mă urăscă. Ura ei mă hrănea şi era nemaipomenită! Era mai dulce ca orice alt suflet pe care l-aş fi gustat vreodată.

- Fă-mă să plec! am spus trăgând-o de mână acum cuprinzând-o la piept.

Mâna ei îmi prinse încheietura şi strânse tare forţându-mă să îi dau drumul. Înainte de a îşi lua tălpăşiţa a spus scurt:

- Ne vedem în Iad!

- Am fost deja acolo. Crede-mă nu-i nimic interesant! am strigat râzând.

- Eh, nu ai fost cu mine, a spus făcându-mi cu ochiul, după care dispăruse.

Dar crede-mă că nu ţi-ai dori să fii acolo. Gândul de a mă întoarce în acel loc întunecat şi demonic, mă făcea să cred că acela era locul meu, că asta meritam. Acolo era casa mea, dar până atunci... aveam nevoie de somn.

Odată ce am păşit în casă, simţurile mi-au fost alarmate de o prezenţă necunoscută. Nu era prezenţa fetei vampir ci a unui Căzut. A unui Înger Căzut. Am păşit agale spre scările care duceau la etaj, îndreptându-mă ţintă spre o cameră de oaspeţi, frumos mobilată, dar în care intram rareori.

- Nu te-ai schimbat atât de mult faţă de ultima dată de când ne-am văzut, mi se adresă o voce masculină.

Tipul stătea cu faţa îndreptată spre geam şi cu spatele la mine. Pe spate, pe tricou se vedeau două crestături oblice, din cauza aripilor, care mi se formau şi mie prin materialul tricourilor sau a tot ce purtam. Totuşi prezenţa sa, postura sa, vocea sa îmi păreau uşor familiare.