Uitare [Vol. 2]

Capitolul 20: Divya si Cimitirul Diavolului

***Dante***

La un moment dat, vampirii regali au început să se restrângă ca mai apoi să se retragă. Deşi le uciseserăm jumatate din mica lor armat ă, păreau a se retrage, făcând loc unei alte armate. Am înghiţit în sec în moemntul când unul dintre inamici se puse la pământ şi se preschimbă într-un lup înalt, cât un cal.

- Oh, vârcolaci! spuse Reynard rânjind larg. Ce mai urmează? Dragoni?

L-am privit şi am simţit exact ce simţea şi el. Asta era o provocare iar răul din interiorul nostru clocotea de adrenalină. Şi al naiba să fiu de nu adoram acest lucru!

- Dorian, unde este Izabell? l-am întrebat în timp ce vârcolacii se transformau rând pe rând şi ne înconjurau din toate părţile.

Dorian înghiţi în sec, iar privirea de pe faţa lui părea incredibil de palidă. Ce dracului se întâmpla?

- Unde este? am spus încă o dată dar mai tare.

- Trebuie să ne grăbim...

Imediat ce a spus asta, vârcolacii s-au năpustit asupra noastră, cu colţii şi cu ghearele încercând să ne răpună la pământ. Am aruncat sabia, deoarece nu mai aveam nevoie de ea. Acum tot ce puteam era să mă bazez pe propria mea putere, fir-ar să fie!

Ceva nu era în ordine... de ce nu-mi spunea Dorian unde era Izabell? Şi de ce la naiba nu-i mai simţeam prezenţa aici. Fir-ar să fie!

- Nu am mai luptat de mult cu vârcolacii. De obicei nu prea fac vizite prin Iad, spuse Reynard sucind gâtul lupului şi făcându-l să schelălăie.

M-am năpustit şi eu asupra unui lup, prăbuşindu-l la pământ ca mai apoi să-i rup gâtul. Îmi părea oarecum rău pentru ceea ce făceam aici. Nu era... bine. Nu pentru asta veniserăm fir-ar să fie!

- Dorian, ce-i cu vârcolacii ăstia? am spus.

- Sunt clanul lui Adam. Sunt din oraşul nostru!

Am înghiţit în sec în timp ce îi priveam cum se restrângeau şi se pregăteau din nou să atace. Clanul vârcolacilor din oraşul nostru? Cum naiba să ajungă tocmai aici? Ce naiba?

Apoi l-am privit pe Dorian cum păşea în faţă, îndreptăndu-se spre un lupt gri, cel mai înalt şi mai ameninţător dintre ei. Dorian se postă în faţa lui şi întinse mâna, în semn de încredere şi că nu voia să-i facă rău. Vârcolacul mârâii după care îl privi pe Dorian în ochi... părea un fel de legătură tăcută între cei doi... ca şi cum vorbeau cu gândurile.

- Să mergem! spuse Dorian îndreptându-se spre noi. Nu ei ne sunt duşmani. Cei cu care trebuia să luptăm au plecat de mult de aici, odată cu Izabell.

Dorian îşi deschise aripile larg şi îşi luă zborul. La fel am făcut şi eu şi Reynard, urmându-l îndeaproape.

- Şi unde ne îndreptăm acum? am spus confuz.

- Înspre Rusia!

Ce naiba?!

~*~

Trecuseră mai bine de zece ore de când zburam în continuu iar Dorian nu a scos o vorbă tot drumul. Părea mai mult îngândurat şi preocupat să găsească un anumit loc, după care şi-a luat avânt şi a pornit în picaj, cu viteză spre pădure.

Reynard mă privi confuz preţ de câteva secunde, apoi făcu şi el la fel, urmânddu-l pe Dorian. Am privit împrejurimile. Aerul era mai rece aici, iar soarele stătea să apună. Un fior rece mă străpunse în timp ce priveam vârfurile copacilor. Nu ştiam de ce, dar aveam un sentiment de déja-vu de parcă... aş mai fi fost aici. Dar când? Cum?