Twenty stars in the sky

Două stele

acousticophobia- teama de zgomot.

Într-un colț, plângând, strigând, tremurând, înotând în propria-ți disperare, eşti tu - o mică stea atinsă de atât de multe mâini, încât ți-ai pierdut strălucirea unică.

Îți cuprinzi genunchii şi îi strângi la piept. Îți zgâri albul pielii şi-mi răneşti inima prin acțiunile tale.

Te urăsc.

Eşti atât de slabă, fără putere, fără curaj. Steaua mea mereu în cădere, cândva ai să te stingi zdrobită de propria-ți teamă.

Îți acoperi disperată urechile şi mă întreb la ce te gândeşti. Ce e în mintea ta de reacționezi aşa?

Tresari şi îți îndrepți abisurile spre mine. Eşti atât de frumoasă, micuță stea.

De aceea te iubesc.

-Star, îți şoptesc numele.

Strigi şi te zbați. Mă arunc lângă tine şi îți prind corpul. Liniştea te cuprinde şi îmi mângâi inconştientă pielea.

Îți capturez fiecare lacrimă prin sărutări fine. Buzele mi-i se opresc pe petele violacee şi-ți aud suspinul.

Doar noi ştim câte nopți la rând te-ai aprins şi ai strălucit peste întregul univers, urmând ca odată cu răsăritul să dispari la fel de brusc cum ai apărut.

- Mi-e teamă, şopteşti cu voce tremurândă.

Mi-i se rupe inima când te privesc. Oh, draga mea, şi mie mi-e teamă. Ție de sunetul produs de univers, mie de flacăra aproape inexistentă care-ți ține ochii fixați pe realitate.

Îmi mangai ușor obrazul și ochii mi-i se închid, apoi se deschid brusc cand îți descifrez cuvintele.

- Îți aud de aici gândurile, dragule.

Am postat până la urmă şi mă bucur că am făcut-o. Chiar îmi place ideea asta şi sper să mă țin de ea până la sfârşit.
Probabil capitolul acesta e puțin confuz. Îmi cer scuze pentru asta.

Mersi că citiți.