Totul pentru el

Capitolul 1 - ''E atât de plăcut să stai pe jos?''

Să-ți părăsești țara este cel mai greu lucru atunci când ești copil, mai ales când lași în urmă zeci de amintiri și oameni care te-au făcut ce ești azi. Cu o durere mare în suflet și cu un viitor în ceață am plecat din România pentru a trăi ,,visul american'', cum îl numesc unii. Am ajuns să locuiesc într-o căsuță modestă dintr-un cartier liniștit din orașul aglomerat. Încercam din răsputeri să mă acomodez cu noul stil de viață dar numai gândul că totul s-a schimbat îmi dădea migrene teribile.

Deși mai erau câteva zile bune până la începerea liceului nu-mi găseam astâmpăr, eram cuprinsă de o energie copilăroasă, aproapte stranie.Eram plictisită așa că m-am hotărât să ies afară, să mă plimb, poate așa mă mai dezmorțeam. M-am schimbat în haine de stradă și am coborât în liniște treptele. Părinții mei se uitau neinteresați la televizor, urmărind nu știu ce știre surprinzătoare despre o vedetă autohtonă. Am dat raportul ca de obicei și am țășnit pe ușă ca din gură de șarpe.

Nu prea m-am plimbat prin împrejurimi de când am venit, dar de câte ori am mers cu mașina, venind de la cumpărături, am văzut un parculeț la ieșirea din cartier și m-am gândit să îl vizitez. Am început să mă bucur de ultimele zile ale lunii august.Soarele zâmbea primitor tuturor, scăldând căsuțele într-o baie de lumină. Păsările împânzeau copacii înverziți și cântau ca o fanfară de la operă un repertoriu știut numai de ele.Am ajuns în parc și m-am așezat pe o băncuță oarecare.

Eram singură în parc și gândul mi-a plecat departe, acasă, la prietenii mei, la tot ce am lăsat în urmă. Nu credeam că o să apuc ziua când îmi voi lua rămas bun de la tot.O cascadă de gânduri mi-a năvălit în mintea care îmi era și așa dezordonată și timpul a trecut pe nesimțite. Am intrat într-o stare din aceea de visare, unde nici măcar Apocalipsa nu te mai interesează și când m-am trezit noaptea deja mă înconjurase.

Deodată am auzit niște zgomote și din instinct m-am uitat spre direcția lor. Era o gașcă de baieți, după felul în care mergeau, sau mai bine zis se împiedicau de toate gropile și se sprijineau unii de alți mai ceva ca prietenele mele când achiziționa una dintre noi o vănătaie de toate frumusețea, am presupus că luaseră ceva la bord. Speram că nu m-au observat, am încercat să mă furișez din parc mai ceva ca Nică la furat de cireșe dar chiar în momentul acela m-au văzut .

- Hei, păpușă, unde te grabești așa? Mai rămâi puțin .

Știi sentimentul acela când respirație ți se încătușează în plămâni și oasele îți devin de gelatină că abia ești în picioare? Ei bine atunci fie ești cerută în căsătorie, fie ești moartă de frică. La mine era clar a doua variantă.

- Dacă știam că o fată așa de frumoasă stătea singurică pe aici am fi venit mai devreme.

-Cum să nu amice, așa bunăciuni mai rar!

Orice fată care are și un gram de demnitatea în sufletul ei ar lua acel apelativ ca pe o insultă. Întâmplător sau nu, eu făceam parte din acea categorie și în momentul respectiv eram pe punctul să explodez în mii de bucățele din cauza nervilor, odată ce grupul ,,vesel'' s-a apropiat la mai puțin de un metru de mine.

- Nu am chef de glume acum. Lăsați-mă în pace! deși încercam să fac pe Superwoman tremuram mai ceva ca firele de iarbă în timpul unei furtuni și vocea îmi suna spartă.

Expresiile de pe chipul lor se schimbaseră din aroganță în surprindere pentru câteva secunde dar aveau acel rânjet strămb, tipic oamenilor atât de plini de ei că dau pe afară și care au băut puțin mai mult decât le permitea creierul de dimensiunea unei alune zdrobite.

- Ce-i cu tupeul ăsta domnișoară? Păreai o pisicuță nevinovată până acum.

Deja lucrurile luau o cotitură nu prea bună pentru mine și rotițele din capul meu șaten s-au pus în funcțiune. Imediat ce mi-am făcut un curaj i-am dat celui care stătea în fața mea un croșeu de stânga de care eram mândră și am început să fug mai ceva ca la ora de sport din generală unde eram alergată de câini ca să scot un timp cât mai bun la probe.