Totul pentru el

Capitolul 2 - ''De obicei sunt aeriană, dar acum am întrecut măsura.''

M-am trezit destul de binedispusă, dar eram prea leneșă să îmi deschid ochii. Din obișnuință am vrut să îmi îmbrățișez ursul de pluș imens cu care dorm, dar în loc de el am nimerit ceva rece și am deschis ochii imediat. Chipul tipului de aseară era la câțiva centimetri de al meu. Imediat m-am acoperit cu plapuma de nea și m-am lipit de peretele rece din spatele meu.

- E în regulă, nu îți fac nimic, liniștește-te! încercă el să sune mai puțin ca un criminal în serie, amice am auzit fraza asta de atâtea ori și totuși de fiecare dată tipa ajunge moartă într-un tomberon așa că să nu te superi, nu-i așa?

În ciuda gândurilor mele nu prea roz trebuia să recunosc că eram încă odată fermecată de vocea lui, nu era groasă să te bage în sperieți, dar nici să te zgărie pe creieri mai ceva ca o mâță tâmpită ce roade parchetul bunicii .Văzând că nu îi răspund și că eram încă în stadiul '' stai departe de mine, nu vreau sa fiu violată sau ceva de genu'' a oftat.

Totuși sentimentul de vină începea să mă acapareze, el mă salvase și eu așa îl tratam? Fără să mă gândesc la următoarea mișcare m-am trezit captivă în brațele sale, mă simțeam atât de bine, protejată. Singurul lucru care ne despărțea fiind bucata de pătură. Am stat așa câteva clipe până ce mi-am dat seama ce penibilă era situația și am lăsat pătura să cadă. Acum stăteam îmbrățișați cu adevărat. Mi-am făcut curaj și mi-am ridicat privirea spre el. În acel moment cred că am uitat să respir, noroc cu creierul ce funcționa mecanic. 

Nu credeam că există o perfecțiune, dar el o atinsese, cel puțin pe cea fizică. Deși nu-l cunoșteam deloc mă simțeam comfortabil cu el, ca și cum eram o carte deschisă în fața lui. Nu spunea nimic, probabil era la fel de îngândurat ca mine. Brusc, s-a ridicat din pat și am rămas fără sentimentul acela ciudat pe care tot îl simțeam când eram lângă el. L-am privit cum își conduce pașii spre ușă.

- Stai! am spus fără să mă gândesc, imediat ce mi-am dat seama că el s-a oprit mi-am dus mâna la gură, realizând ce gafă de proporții am făcut. 

S-a întors cu fața la mine și m-a privit întrebător.

- Mă lași aici?

- Prostuțo, mă gândeam să îți aduc ceva de mâncare, nu plecam nicaieri !

Chiar în acel moment stomacul meu scotea niște sunete ce m-au speriat și pe mine, am încercat să îi maschez strigătele disperate după mâncare, fără succes însă,. El râdea, ce altceva putea să facă dacă avea în față o puștoaică al cărei stomac suna ca un hipopotam?

-  Vezi? Pot să mă duc să îți aduc ceva de mâncare sau ai de gând să te torturezi în continuare? Nu cred că gătesc atât de rău.

- Bine...

În final plecă în bucătărie, în drumul său am putut să îi admir mai mult perfecțiunea. Era îmbrăcat cu niște pantaloni gri de trening și un tricou simplu,negru. A lăsat ușa deschisă, îl vedeam cum îmi pregătea o omletă ce mirosea mirific. Mi-am plimbat privirea prin cameră, nu erau haine aruncate pe jos sau postere +18 așa cum mă așteptam din parte unui băiat.

Pe peretele cu ușa era un birou destul de mare, solid, îngropat în cărți vechi. M-am uitat spre fereastră, dar era acoperită de niște draperii bleumarin care se potriveau cu culoarea pereților. Am auzit prăjitorul de pâine și m-am întors privirea spre ușă. El venea cu o tavă pe care erau așezate farfuria, o ceașcă de cafea și un trandafir alb care nu știu cum a apărut. I-am făcut loc în pat și s-a așezat lângă mine .

- Mulțumesc, nu trebuia să te deranjezi atât !

- E plăcerea mea. 

Am rămas din nou în liniște, de când l-am cunoscut tac cam mult timp... oare e de bine? Sau mă crede un copil antisocial, nu ar fi singurul, așa că ce mai contează?Am început să mănânc și câteodată mă uitam pe furiș la el. După ce mi-am simțit stomacul plin am pus tacâmul în farfurie și am pus-o lângă mine.Mi-am îndreptat privirea spre ușă deși voiam extrem să-l văd doar pe el, aș fi ajuns să mă holbez ca o psihopată. Până ce m-a lovit ca un trăsnet: