Totul pentru el

Capitolul 18- Valurile vieții.

Am deschis ochii ușor deranjată de lumina din cameră. Nu eram o persoană matinală așa că m-am ghemuit mai bine la pieptul ferm al fratelui meu și am zâmbit inconștient. Stai puțin, Sebastian, pat, zâmbet?! O Doamne, ce s-a întâmplat aseară? M-am ridicat speriată în șezut și mi-am acoperit corpul cu plapuma neagră. M-am uitat la chipul lui Sebastian, el încă dormea așa că am răsuflat ușurată când am văzut că nu mi-a văzut reacția. Părea un înger, pielea albă părea de marmură, buzele sale pline erau ușor întredeschise și părul său ciufluit completau visul oricărei fete.

M-am dus în duș și mi-am petrecut următoarele 10 minute amintindu-mi cât de bine am dormit aseară. Am ieșit din baie înfășurată într-un prosop și mi-am căutat ceva de îmbrăcat. Mi-am luat o lenjerie neagră pe care am ascuns-o cu ajutorul unor pantaloni scurți și a unui tricou negru. Mi-am încălțat perechea de teniși și am coborât în cea mai mare liniște în bucătărie.

Acolo am dat peste o servitoare care a fost foarte drăguță și m-a ajutat să îi pregătesc micul-dejun lui Sebastian. I-am pregătit o cafea și niște brioșe cu ciocolată, sper să-i placă. I-am mulțumit doamnei pentru ajutor și am urcat înapoi în cameră. Spre fericirea mea el încă dormea, am așezat tava pe noptieră și m-am pus în aceeași poziție ca mai devreme, excepția fiind lipsa păturii. Am fost captivată din nou de frumusețea lui și inconștient mi-am mușcat buza.

Fără să îmi pese de ce va urma m-am aplecat deasupra lui și i-am sărutat buzele moi. Mă simțeam atât de bine, îmi mișcam buzele peste ale lui, bucurându-mă de dulceața lor, totul părea că dispare și doar noi mai rămâneam pe acest pământ. Eram atât de prinsă în acel sărut încât nu mi-am dat seama că lacrimi au început să mi se prelingă pe obraji.

I-am luat fața în palmele mele micuțe încercând să adâncesc sărutul. Sebastian și-a dat seama ce făceam așa că a încercat să mă îndepărteze, dar nu l-am lăsat. Într-un final a cedat și amândoi ne sărutam cu tandrețe. Imediat el a ajuns deasupra mea, dar nu îî simțeam deloc greutatea peste corpul meu. Intensitatea sărutului creștea cu fiecare secundă, amândoi încercând să profităm la maxim de acest moment.

Sebastian a întrerupt magia când s-a ridicat în șezut și mă privi cu confuzie. În schimb ochii mei implorau acele buze să le sărute pe ale mele. M-am apropiat de el și i-am mângăiat obrazul fin, el bucurându-se de atingerea mea.

Am rămas în liniște câteva clipe, uitându-ne unul la altul, procesând ce tocmai s-a întâmplat. Mi-am dus degetele și mi-am atins ușor buza inferioară care acum era umflată în urma sărutului nostru.

- Îmi pare rău pentru asta. Spuse el lăsând capul în jos.

I-am prins bărbia și l-am forțat să mă privească apoi i-am spus clar și răspicat:

- Mie nu. Și i-am sărutat obrazul.Ți-am pregătit micul-dejun, sper să îți placă. 

 Am luat tava și am pus-o între noi.

- O să mănânc doar dacă o s-o faci şi tu, sunt sigur ca nici tu nu ai mâncat nimic. 

Am cedat ştiind că această discuţie nu ducea nicăieri, am mâncat şi apoi am mers în grădină amândoi. Ne-am aşezat în balansoar în aceeaşi poziţie: el ţinându-mă în braţele lui şi capul meu odihnindu-se pe umărul său. Era o linişte totală între noi, voiam să spun ceva despre ce s-a întâmplat mai devreme, dar nu îmi găseam cuvintele.

Voiam să îi spun că nu a fost un simplu impuls, că acel sărut chiar a însemnat ceva pentru mine.Mi-am ridicat privirea şi am întâlnit-o pe a lui. Acei ochi negri mă tulburau extrem de mult. 

- Eu... am început cu glas stins.

- E în regulă, nu s-a întâmplat nimic. 

Ce?! Stai puțin, cum adică nu s-a întâmplat nimic? Am visat?! Mi-am forțat memoria și imaginile mi-au alergat iar prin cap, dar eu nu mi-am închipuit nimic. Oare de ce voia să se prefacă ? Oare sentimentele lui s-au diminuat sau au dispărut complet? Am decis să las baltă situația deși mă rodea pe interior.

Am oftat ușor și mi-am îndreptat atenția spre cerul senin din fața mea. Oare ce făcea Erik? Oare mă credea moartă? Eram foarte confuză, a reușit să îmi câștige inima în câteva secunde și i-a luat tot atât să o calce în picioare. În fiecare zi mă gândesc la el, deși știu că nu ar trebui. Fiecare moment petrecut cu el este ca un cuțit în inima mea. Am simțit lacrimi în ochii mei, dar nu le-am dat drumul. Am petrecut prea mult timp compătimându-mă ca să o fac în continuare. Am hotărât că e timpul să las trecutul în pace și să am grijă de prezentul și viitorul meu care este Sebastian. 

I-am luat mâna și i-am pus-o peste a mea, dar nu a a schițat nimic, ceva nu era în regulă și mă cam speria. Mă agita situația asta așa că am decis să îi pun punct. M-am ridicat din îmbrățișare și m-am așezat pe parte opusă privindu-l în ochi. Mi-am adunat curajul și m-am pregătit psihic pnetru dezastrul emoțional ce va urma.

- Sebastian, ce s-a întâmplat?

Acesta s-a uitat la mine cofuz, îngreunindu-mi situația.

- După ce s-a întâmplat la micul-dejun ai devenit distant.

Mă chinuiam să păstrez o postură calmă deși pe interior îmi venea să îi țip în față cât de mult mă durea răceala lui. De ce când am hotorât să fac ceva cu viața mea trebuie să se întâmple ceva care să mă doboare, de ce nu pot avea parte de fericire și mă aleg cu frimituri!?

- Emm, o să fiu sincer cu tine. Spuse cu o urmă de regret.

Aceste cuvinte prevesteau cataclismul ce urma, am respirat adânc și i-am făcut semn să continue.

- După ce ne-am sărutat am realizat că nu te iubesc, nu am simțit nimic în timp ce ne-am sărutat. Se pare că dragostea mea pentru tine a durat cât blestemul. Nu mă înțelege greșit, te iubesc, dar doar ca pe o soră. 

Simțeam cum totul se prăbușeste în jurul meu. S-a dus pe apa sâmbetei fericrea mea, se pare că eram sortită eșecului și nefericirii. Asta e... Acum nu o să mă sinucid pentru asta, o să aștept și o să mă rog ca sentimentele mele să se detorioreze în timp. Totul o să fie bine... trebuie. 

- Ok, înțeleg. Dacă nu te superi aș vrea să rămân puțin singură. Mi-am mutat privirea prin curte, nu voiam să mă vadă suferind, știam că nici lui nu îi era ușor. 

- O să fiu în casă dacă ai nevoie de ceva. 

Cu aceste cuvinte a plecat și m-a lăsat singură. Mi-am adus genunchii la piept și mi-am așezat capul pe ei. Se pare că sunt menită să sufăr, deși sufletul mă durea, minte mea căuta soluții pentru a mă scoate din depresie. Sunt nemuritoare, doar nu o să plâng și o să sufăr o eternitate, nu?

M-am ridicat resemnată și m-am dus în casă. Am întrebat o servitoare dacă există o bibliotecă în casă și mi-a zis că există una la etaj, lângă camera mea. Am urcat fericită, îndreptându-mă spre unicul loc care mă poate salva de la o depresie. Iubesc lectura, pentru câteva clipe sau ore mă poate salva de la gândurile nefaste și mă poate face să zâmbesc. Iubeam să mă înfrupt cu mirosul de cărți vechi, acel miros mă liniștea, foile ușor roase de trecerea timpului mă fermecau de fiecare dată.

La fosta mea școală din România eram considerată un șoarece de bibilotecă de către colegi. În schimb tatăl meu îmi spunea că trebuia să citesc mai mult, el nu mă vedea citind acasă deoarece acolo eram ocupată cu făcutul temelor. Pe de altă parte, școala era locul unde practim trăiam cărțile printre ironiile acide ale colegilor. 

Se presupune că anul ăsta trebuia să încep liceul, urma să fiu o boboacă care își dorea să treacă neobservată de elevii mai mari. Se pare că universul avea alte planuri cu mine, acelea de a deveni vampir și de a suferi în fiecare clipă. Eram dornică să cunosc cât mai multe lucruri așa că am hotărât să învâț de una singură. Eram conștientă că o să fie greu, dar setea de cunoaștere era prea mare. 

Am zâmbit, am deschis ușa în fața căreia mă aflam de câteva clipe și m-am lăsat purtată de valurile vieții care urmau să mă cuprindă.