Stăteam lângă ea şi aşteptam să se trezească, cu speranţa că avea să o facă curând, asta pentru că doctorul ne spusese că ea era bine, ca operaţia fusese un succes şi că în câteva luni avea să meargă ca o persoană normală. Eram însă neliniştit, nu-i găsisem pe fraţii ei deşi oamenii tatei îi caută în fiecare oraş, era bine să ştii că FBI era la dispoziţia familiei mele, ceea ce era un pas înainte. Eram şi furios, furios pe tatăl ei că îndrăznise să-şi facă apariţia împreună cu familia lui ce-a nouă, doar ca să o facă pe micuţa mea Liv să fie tulburată înainte de operaţie, ceea ce mă înfuriat la maxim dar mai ales a trebuit să mă chinui tare mult să nu fac vreo prostie, nu doream ca ea să fie supărată pe mine, sincer nu ştiu de ce îmi doream ca ea să facă parte din viaţa mea, atunci când mi-am dat seama că o puteam pierde disperarea îşi făcuse loc în sufletul meu, dar ştiam că acum era bine, că avea să se trezească şi că aveam să fac tot ce-mi stă în putere să ştie că voi fii lângă ea. Casc, încercând să nu fac prea mare zgomot şi o privesc în continuare, neputându-mi impune să nu o fac. Era ciudat ceea ce simţeam, dar cu toate astea nu mă deranja, la naiba nici nu ştiam dacă aş putea să mai găsesc linişte în mine fără ea, ştiam că mă îndrăgosteam de ea, la naiba o ştiam de când mă împuşcase dar cu toate astea, nu ştiam dacă ea are acelaşi sentimente pentru mine sau doar aşteaptă să-i găsesc fraţii, întrebarea asta îmi frământa sufletul, dar chiar şi aşa, aveam să lupt pentru ea, la naiba aveam să o fac să mă iubească pentru că nu vreau să o pierd, nu-mi pot permite asta. O văd cum se mişca în pat şi începe să-şi deschidă ochii, gest care m-a făcut să fiu fericit.
- Liv, spune repede şi mă trag mai aproape de pat. Sunt aici lângă tine, aşa cum ţi-am promis.
- David, şopteşte iar vocea ei îmi încălzea sufletul.
- Da, spun şi îi iau mâna între ale mele.
- Nu credeam că vei fii aici, spune şi cuvintele ei m-au deranjat dar cu toate astea, îi dădeam dreptate în ceea ce spunea.
- Eu, încep să vorbesc ridicându-mă de pe scaun, o să mă duc să-l chem pe doctor, mi s-a spus să fac asta, bine?
- Bine.
Îi sărut mana apoi o las pe pat şi pornesc spre ieşirea salonului. La naiba, trebuia să-i demonstrez că voi fii lângă ea, chiar dacă v-a trebui să-i târăsc pe nemernici aici care-i sunt fraţii aici. După ce îi spun asistentei că s-a trezit şi că trebuie să-l cheme pe doctor, mi-am sunat părinţii apoi m-am întors lângă ea în salon, l-a naiba are nevoie de mine şi n-am de gând să o las singură prea mult timp.
*
Era a treia zi de când m-a trezisem şi era prima în care nu-l văzusem pe David, acesta se pare că avea treabă aşa că nu putea să ajungă în schimb doamna Angel şi gemenele erau lângă mine în salon, acesta sporovăiau despre nu ştiu ce petrecere pe care doamna Angel o va ţine peste două săptămâni şi la care ele doresc să particip deşi voi fii într-un scaun cu rotile. Doamna Angel deja îl întrebase pe doctor şi deja acesta spusese că da, doar că v-a trebui să stau doar puţin, nu trebuia să mă obosesc, dar cu toate astea eram fericită că puteam să particip. Un ciocănit în uşa mă face să mă trezesc din gândurile mele, speranţa citindu-se imediat în mine, speram că David să fie cel care a venit, dar atunci când uşa se deschide iar pe ea intră tatăl meu împreună cu noua lui familie inimi mi-a stat în loc, la naiba ce mai căutau aici, de ce nu mă lasă în pace.
- Vă pot ajuta cu ceva? Întreabă doamna Angel care se ridică de pe locul ei, privindu-i pe cei trei foarte serios.
- Sunt aici să-mi văd fiica, aşa că doresc să părăsiţi salonul ei.
