Priveam pe fereastră, luminile oraşului erau din ce în ce mai rare, era normal, ceasul bătea ora patru dimineaţa şi eu nu închisesem ochii. Eram încă în camera de spital a Oliviei, mâine avea operaţia aşa că acum era adormită, deşi nu prea înţeleg de ce, se pare că nu avea dureri încă. Eram nervos, oamenii tatei şi ai mei încă nu-i găsise pe fraţii ei, aşa că dacă doamne fereşte se întâmplă ceva, iar ea avea nevoie de sânge sau de altceva şi nu găseam pe nimeni compatibil aceasta putea să moară. Doar gândurile mele nemernice ca ea avea să moară mă făcea să vreau să fac ceva doar pentru a scăpa de durere. Nu ştiu de ce mă simt aşa de vinovat ca ea este aşa de bolnavă, probabil nu este vina nimănui, doar ca eu îi făcusem o promisiune, îi promisesem ca o voi învăţa să scrie să şi citească şi deşi promisiunea asta o făcusem doar pentru că doream ca ea să mă ajute să-mi împac mama, cu toate astea mă simţeam prost că nu am apucat să o ajut. O aud cum scânceşte, probabil că o durea spatele, nu avusese voie să se mişte din pat, decât la baie şi înapoi şi acolo a fost dusă de mine în braţe. Era slăbită, faţa ei era palidă, arată rău iar vină din mine creştea cu fiecare clipă în care-mi dădeam seama că tot stresul prin care a trecut este numai şi numai din vina mea. Îmi mut privirea înapoi spre geam, nu suportam să o văd aşa, probabil că era doar vina pe care o simţeam, dar cu toate astea îmi doream să pot face mai mult decât făceam, adică nimic. Totul era pe mâna doctorilor, ei puteau să o ajute şi aveam de gând să fie aşa. Tată deja chemase cei mai buni doctori din ţară, logic că aveam să plătesc mulţi bani ca ea să se facă bine, doar pentru că ceva din mine dorea ca ea să nu mă părăsească.
- David, îi aud vocea chemându-mă.
- Sunt aici, îi spun ducându-mă spre ea, ca să mă vadă.
- De ce nu dormi, este aşa de târziu, spune şi îşi freacă ochii cu mâinile, un gest aşa de copilăresc dar cu toate astea aşa de dulce, la naiba nu puteam să bag de seamă astea acum, ea nu era bine.
- Am dormit, mint cu neruşinare, nu mai dormisem de când ea fusese spitalizata. Dar tu ar trebui să dormi, mâine este o zii importanta.
- Pot să te rog ceva?
- Sigur micuţo, îi spun aşezându-mă pe pat lângă ea şi mângâindu-i părul, doamne ce bine mirosea, chiar şi aşa pe patul de spital, la naiba David, nu este momentul să te gândeşti la asta, ea este bolnavă. Spune-mi.
- Ai putea să te duci acasă, să dormi.
- Vrei să plec, spun uimit de cuvintele ei, credeam că avea să mă roage alte chestii, cine ştie ce.
- Da, spune dând din cap. Arăţi rău, nu vreau să te îmbolnăveşti din vina mea.
- N-am să plec, îi spun revoltat, prea revoltat pentru gustul meu. O să fiu aici şi când ai să intri în operaţie şi atunci când vei deschide ochii prima dată, ai înţeles?
Faptul că patul în care se afla era mic nu mă deranja, aveam nevoie să o iau în braţe şi ştiu că deşi ea nu ar vrea să-mi spună avea nevoie de acelaşi lucru aşa că fără să stau pe gânduri mă bag lângă ea şi o prin în braţe apoi îi sărut creştetul capului şi o las să se rezeme de mine, aşteptând ca ea să adoarmă, dar spre uimirea ea, imediat ce capul meu şi căldura corpurilor noastre s-a aşternut între noi, am adormit, lăsând-o pe ea să mă vegheze pe mine, deşi eu trebuia să fac asta.
*
Aşteptam să că asistentele să vină să-mi spună că trebuie să intru în operaţie, din cauza emoţiilor nici nu prea am mai dormit după ce David m-a trezit, am stat lângă el nemişcată şi l-am lăsat să se odihnească părea tare obosit şi trist într-un fel, ceea ce mă făcuse să-mi dau seama că lui îi pasă acolo puţin de mine, ba chiar rămăsese lângă mine chiar dacă eu eram în comă. Acum era plecat, doctorul spusese că am nevoie să rămân singură, ca să-mi pun gândurile în rândul lor, dar cu toate astea, faptul că-mi era frică că voi rămâne paralizată, că voi ajunge o epavă mă înfricoşa, dacă aveam să rămân aşa aveam să mă omor, nu puteam să las pe nimeni să se chinuie cu mine, chiar dacă ştiu că singurul care ar avea cu adevărat grijă de mine ar fi Zike, dar el nu se află aici, iar oamenii lui David nu-l găsiseră. Speram să fie bine, aveam nevoie ca el să fie bine, avem nevoie să ştiu că măcar unul dintre noi avea să fie bine, pentru că eu una nu eram bine. Gândurile negre îmi măcinau gândurile, aşa că atunci când uşa salonului meu se deschide nici măcar nu m-am mişcat, erau doar asistentele, care veniseră să-mi spună că este timpul să intru în operaţie.
