Seventeen's sister

Amintiri

Nu voi uita acele lucruri amuzante pe care le făceai doar să zâmbesc sau să mă făceai să plâng.
Ne băteam și noi ca oricare pereche de frați,mai mult eu pe tine.Iar tu strigai mamei:
-Ia-o de aici că ți-o bat.
Mama doar râdea apoi mă chema la ea să ne jucăm doar să te scape pe tine.Doar din a te opri din plâns.
Când am mai crescut amândoi ne-am dat seama cât contează să ai un frate.Cu cât creșteam cu atât ne înțelegeam mai bine și ne iubeam mai mult.Și acum țin minte cât de emoționat erai la prima ta întâlnire cu fata pe care o simpatizai.Mereu când o vedeai rămâneai blocat câteva secunde.
Sau când era ziua mea de naștere îmi cumpărai păpuși din bănuții tăi economisiți de câteva luni.Deși eu îți făceam un desen urât pe care îți scriam și o urare simplă,destul pentru o fetiță de 4 anișori erai un frate bun şi nu îmi spuneai adevărata ta părere despre cadou.Erai bucuros că mă gândesc să îți fac un cadou.
Totul era frumos și eram una din puținele familii cu o formulă completă:mamă,tată,fiu și fiică.

Și acum îmi aduc aminte ziua în care a plecat cel mai bună persoană din lume,fratele meu,la aeroport. Erai bucuros,dar și îndurerat că ne lăsai pe noi în New York și tu trebuia să te îmbarci în avionul care te ducea la Seoul,Coreea de Sud.
Căutasem atâtea informații despre acea țară.Simțeam nevoia să știu unde pleci și ce te va aștepta.Mă simțeam datoare să te protejez.Ceea ce tu făceai mereu.

Deși erai doar cu un an mai mare decât mine,mă credeai un bebeluș.Amândoi semănam în partea mamei.
Mama era o newyorkeză înnăscută,ce-i drept,nu exagerat de frumoasă, plinuță,cu un păr vâlvoi puțin roşcat,cu pistrui pe față,dar avea ochii verzi ca smaraldul.Tata mereu susținea:
-În clipa în care i-am privit ochii m-am îndrăgostit.
Tatăl meu este primul bărbat care mă iubeşte fără să aștepte ceva în schimb.Tata e un sud coreean nu foarte înalt,cât mama,cu o construcție a feței care îl face să pară dur,dar nu este,este sufletist,cu ochii negrii şi migdalați,purta ochelari din cauza job-ului său care necesita să stea în fața unui monitor 10 ore.
Deşi tata era coreean şi bunicii noştrii locuiau în Coreea nu am ştiut de această țară până nu am crescut.
Vernon avea de mic pasiune pentru muzică şi voia să ajungă un star în această industrie.A auzit că în Coreea este foarte uşor să debutezi şi a decis să ne părăsească pentru a-şi împlini visul.Mă simțeam părăsită şi uneori refuzam să vorbesc cu tine.

După ce ai plecat am simțit nevoia de a mă maturiza.Nu mi-a fost uşor. În primele luni sunai zilnic,poate şi de două ori pe zi,apoi după jumătate de an ai început să suni odată pe săptămână.Şi tot așa până când m-am enervat şi ne-am certat prin telefon ajungând să plâng în hohote după ce închideam conversația.Apoi mai telefonai când îți aduceai aminte de noi.Ce îți păsa de mine şi de mama care plângeam neîncetat iar tata încerca să ne calmeze,dar sfârşea şi el prin a lăcrima.

Înainte era perfect şi acum totul se ducea de râpă.Nu mai vorbeam cu tine.Era singurul lucru în care îmi pusesem o ambiție oarbă.Voiam să înțelegi că nu trebuia să pleci atât de devreme de lângă noi.Insistai de multe ori să vorbești cu mine şi eu,ca o idioată,nici măcar nu voiam să văd telefonul.Plecam în altă cameră şi ştiam că mama va inventa un motiv care să nu te facă să te simți prost.Deși îți dădeai singur seama de ceea ce încercam să fac.

De multe ori stăteam singură şi mă gândeam cum ar fi fost să nu pleci nicăieri şi să stai cu noi în New York.
Ce are Seoulul şi nu are New York-ul?
Era o întrebare pe care mi-o puneam frecvent.

Într-o zi,tata primise un telefon.Era de la agenția care se ocupă de debutul tău pe piața muzicală.Agenția ta,Pledis, îi chemase pe mama şi pe tata în Coreea pentru a vedea progresul tău şi a-şi da acordul de a semna un contract cu ei.
Toată excursia lor a durat o săptămână în care eu am absentat de la şcoală.Eram supărată că nu am putut să merg şi eu,dar se pare că doar doi membrii ai familiei aveau voie să meargă.Acea săptămână nu făceam nimic altceva decât să stau de vorbă cu bunica, Greta ,şi să îi povestesc totul,toate frământările mele pe care nu puteam să le spun mamei fiindcă s-ar fi îngrijorat.
Bunicii îi era dor de Vernon şi îi părea rău că nu a putut merge şi ea.Când ai mei erau încă în Coreea se mai interesau şi de mine.Mă sunau în fiecare seară şi Vernon încerca să vorbească cu mine.Când se întâlnea cu ei.El era în sala de repetiții aproape tot timpul din câte mi-a spus mama.

Nu am vorbit aproape deloc timp de trei ani.Mă durea faptul că îmi pierdusem încrederea în oameni. Singurii pe care îi mai credeam erau părinții mei şi bunica Greta.
Când venise ai mei din Coreea mi-au povestit ce au făcut.Eram în sufragerie,căci ajunsesem înainte cu câteva ore acasă,şi ascultam ceea ce mama şi tata îmi povesteau:
-E frumos acolo.spune mama fericită
-E la fel cum îl ştiam.Nu s-a schimbat nimic.continuă tata
-Directorul de la Pledis ne-a chemat pe noi şi pe alți părinți să vedem cum se descurcă.spune mama
-Vernon chiar a crescut.S-a schimbat enorm.zice tata
Eu nu îmi mai găseam locul.Era ca şi cum aş fi auzit numele unei persoane foarte dragi care a murit brusc.Dar el nu a murit doar s-a schimbat.
-E mult mai înalt decât înainte. Şi cântă frumos.spune mama
-Şi dansează bine.o completează tata
-Să înțeleg că v-ați distrat?spun eu parcă aşteptând să termine să pot pleca
-Da.zice mama bucuroasă
-I-am văzut pe bunicii voştri.Au îmbătrânit de când nu i-am văzut.
-Trebuia să mergem cu tine.Le-ar fi plăcut să te cunoască.continuă tata
-Poate o să le mai facem o vizită în vara.Să vă vadă şi pe voi. propune mama
-Da.Sunt bătrâni şi ar fi păcat să nu te vadă.Poate e ultima oară când te vede.zice tata trist
-Sigur.spun puțin supărată
Poate bunicii mei din Coreea erau niște persoane minunate şi eu nu am apucat să îi cunosc.Deși am 17 ani,trebuia să îi cunosc în aceşti ani.
-Vernon locuiește cu colegii lui de trupă.spune mama
-Sunt foarte mulți.E ceva să ai 13 colegi de casă.zice tata
-Presupun că se distrează.Pe mine nu mă suporta să stau cu el când se juca pe calculator şi acolo are colegi de cameră.spun ironică
-A zis că îi este dor de tine.spune tata privindu-mă cu atenție pentru a-mi studia fiecare gest
-Da.spun lăsând privirea plecată pe parchetul maroniu

Tata nu înțelegea de ce eu şi Vernon nu vorbim.Ce-i drept,niciodată nu i-am spus cum m-am simțit după ce a plecat el din New York.
Nu mă simțeam confortabil să vorbesc cu el pe teme siropoase.Nu avea cum să înțeleagă.Era bărbat cu tărie de caracter care nu plângea aproape niciodată.Singura dată când l-am văzut plângând era când Vernon a plecat de acasă.Atunci doar a vărsat o lacrimă.
Eu dacă vorbeam despre el mă apuca plânsul şi nu mă mai opream câteva ore.
Îmi e greu să recunosc,dar mi-a fost greu fără el.

Asta este noua mea poveste.Sper să vă placă şi să o citiți cu drag.M-am gândit să scriu o carte cu Seventeen imediat ce am vrut să citesc una.Cum nu am găsit am zis să scriu eu.Vă mulțumesc.
Ne citim în capitolul următor.