Seventeen's sister

Ne obișnuim cu tine

O săptămână.
A trecut o săptămână şi începeam să mă obișnuiesc cu gândul că locuiesc cu ei.
În toată această săptămână m-am simțit ca cel mai mic şi răsfățat copil.Mereu Hoshi şi Joshua îmi cumpărau dulciuri,cu Dino mă băteam în joacă,mai mereu mă aliam cu cineva să facem haz pe seama altora,dar tot ce făceam era doar pentru a-i distra după repetiții grele şi lungi.
Mâncat împreună şi ne petreceam cât de mult timp împreună ca şi cum vă cunoasteti de o viață.
La repetiții m-au dus doar când nu au mai putut sta acasă.Aveau câteva zile în care se odihneau şi câteodată erau anulate deoarece aveau spectacole şi aveau nevoie de repetiție.
Acum că eu am ajuns sub tutelele lor au trebuit să aibă grijă de mine,măcar puțin. Eu dormeam cu Vernon în același pat,dar nu era cum mă așteptam.Seara,după ce fiecare se ducea la patul lui,râdeam până târziu la glumele lor.
Ne-a trezit de dimineață S.Coups,cam pe la 7,să ne pregătim pentru a merge la sala de repetiție.
Ne deplasam pe jos până la sală,pe o străduță strâmtă.Acea străduță era aproape imposibil de parcurs cu cineva alaturi.Era să fiu călcată de o mașină fiindcă am încercat să merg cot la cot cu fratele meu.De atunci a spus Joshua că întotdeauna voi merge în fața lui pentru a fi sigur că nu mi se mai întâmplă ceva sau pentru a evita o nenorocire.

Când am ajuns la agenția lor,care nu se compara cu agențiile din America,am găsit sală ocupată.
Doi băieți,nu prea înalți şi cam tineri erau cei care ocupau sala. Unul dintre cei doi a părăsit sala când ne-a văzut intrând,dar celălalt a rămas în mijlocul sălii. Unii dintre membrii au înaintat spre el luându-l în brațe şi ciufulindu-i părul.Încetul cu încetul toți au păşit spre el. Eu eram mai departe de ei,le observam gesturile de la depărtare.Dar nu a durat mult căci imediat îl auzeam pe Vernon cum mă strigă:
-Caitlyn,vino aici!
M-am conformat şi m-am alăturat lor:
-Caitlyn,el e Samuel.Samuel,ea e Caitlyn,sora mea mai mică.
Am dat mâna şi îl priveam să pot să-l analizez.
Samuel era un tânăr mai scund decât mine,cu trăsături puțin asiatice sau mi se pare,posibil să nu fie din Coreea, şi cu părul negru şi până la umeri:
-Încântat să te cunosc,într-un sfârșit.spune Samuel ceea ce m-a făcut confuză
-Poftim?l-am întrebat,dar el părea că deja uitase subiectul pe care nu l-am terminat de dezbătut

Au mai discutat puțin şi Samuel a părăsit sala lăsându-i să repete.M-am așezat cuminte pe canapeaua din încăpere urmând să le ascult timp de trei ore toate cântecele şi să le văd de câteva ori coregrafiile. La un moment dat îmi amorțise spatele şi picioarele de la atâta stat jos şi m-am ridicat.Ei încă repetau şi u-am făcut semn fratelui meu că ies puțin afară.Dar amorțeala nu era singura cauză pentru care voiam să ies.Primisem un mesaj de la Bobby:"Sper că ești bine şi vreau să ştiu când te întorci la bunicii tăi."
Cred că bunica e responsabilă de faptul că el are numărul meu.Ce bunică am?!
Nu aveam de gând să-l las pe bietul băiat să aștepte şi i-am răspuns:"Sunt bine şi nu ştiu când vin la bunica.Cred că voi veni curând."
Nu a durat mult şi mi-am simțit telefonul vibrând.Era un alt mesaj de la el:"Vreau să vorbim.Pot să te sun?"
Ce era să spun?Nu puteam să-l refuz.Adică,îmi este prieten şi cred că îi pasă de mine din moment ce mi-a scris şi s-a interesat de mine.
"Sigur."
După aproape un minut a început să îmi sune telefonul:
-Alo
-Bună Caitlyn.Cum eşti?
-Bobby.Sunt bine,tu cum ești?
-S-ar putea şi mai bine.
-Ce ai pățit?De ce eşti aşa?
-Nu am cu cine să discut şi tu nu mai ești aici.Nici nu mai dai pe aici.

Am vrut să spun ceva,dar băieții au deschis ușa sălii lor.M-au văzut şi au închis înapoi ușa.Abia după ce i-am închis lui Bobby am intrat înapoi.
Când am intrat în sala ce încă mă orbea datorită culorii neobișnuite a pereților, ei erau împrăștiați pe jos,pe podea, şi pe canapea.
L-am observat pe Vernon lățit pe canapea şi m-am aşezat lângă el.
Stătea cu ochii închiși şi respira greoi.I-am dat părul ud de pe frunte şi l-am întrebat:
-Ești bine?
-Da.mormăi el
-Vrei apă?
-Nu,mulțumesc.Am băut.răspunde el
-Cu cine ai vorbit?continuă Vernon să îmi vorbească
-Cu băiatul cu care m-am împrietenit.Este foarte prietenos şi drăguț.
-Ce a vrut?spune Hoshi nervos
Se pare că el trăgea cu urechea la conversația noastră.Nu e frumos!
-Să vadă cum mă simt şi când mă întorc la bunica.
-De unde are numărul tău?continuă blondul cu întrebări
-Nu ştiu.mint eu
-Dar...
Hoshi a vrut să mai continue,dar privirile tuturor atrase asupra noastră l-au oprit.

După ce ei s-au epuizat atât de tare încât abia mai puteau să se deplaseze până la mașină,ne-am întors acasă.Au mâncat şi au lăsat totul aşa:farfuri murdare şi tacâmuri,murdărie pe podea şi toată sufrageria întoarsă cu susul în jos.
După ce i-am văzut că toți se îndreaptă spre dormitoare şi l-am mințit pe Vernon că voi face o baie lungă m-am apucat de curățenie.
Am strâns toate şi le-am spălat apoi am spălat podeaua unde era murdară.Terminasem mai repede decât mă așteptam.Urmând ca mai apoi să fac un duş cât se poate de scurt şi să mă pregătesc de culcare.
Am intrat silențios în cameră şi m-am aşezat lângă fratele meu care se trezise câteva secunde,îşi deschise ochii şi mă privea în întuneric,apoi a adormit la loc.
M-am simțit ușurată că scăpasem de interogatoriu.

De dimineață m-am trezit în camera cu S.Coups care îl zdruncina pe Mingyu pentru a-l trezi.Ne-am trezit toți şi ne-am dus în sufragerie.Culmea era că niciunul dintre ei nu a spus nimic de dispariția murdăriei lăsate cu o seară înainte.

Am crezut că îmi ies din pepeni.

Nu am scos niciun cuvânt la micul dejun.Am făcut la fel şi la repetiții unde Hoshi îmi ceruse o sticlă cu apă şi eram gata gata să i-o arunc în față.I-am tratat cu indiferență toată ziua.Seara,după cină,am plecat prima în dormitor.
Un simplu mulțumesc sau mulțumim aruncat în vânt îmi ajungea şi nu mă simțeam ca o servitoare.Îmi simțeam ochii grei şi simțeam nevoia să plâng.Câteodată sunt imposibilă. Cum să plâng pentru asemenea fapte?Nu e nimic.
Încercam din răsputeri să mă conving că am făcut o faptă bună şi că nu trebuie nimeni să observe,dar când încercam să mă conving mă gândeam că meritam o laudă sau cel mai simplu gest de mulțumire.Nu ceream prea mult.Nu pretindeam să îmi cumpere cadouri scumpe în semn de mulțumire.
Plângeam cocoțată în vârful patului cu genunchii la piept şi cu pete de lacrimi pe față şi pe gât.Când am auzit ciocănind în ușă m-am ascuns sub plapumă şi m-am prefăcut că dorm:
-Ești trează?
I-am recunoscut vocea lui Hoshi.Era imposibil să nu o recunosc.E una din vocile pe care le aud zilnic şi cum el este mai vorbăreț din fire era inevitabil.
Am încercat să nu răspund.Poate va pleca,dar s-a apropiat de pat şi s-a aşezat lângă mine:
-Ce vrei?
-Jucăm niște jocuri în sufragerie.Nu vrei să joci cu noi?
-Nu,mulțumesc.Mă lipsesc.spun acidă
-Dar vrem să te distrezi la noi.Vino!spun el şi trage plapuma de pe mine
-Am spus nu!Nu vreau să joc.Şi m-am săturat!spus fără să îmi dau seama că acum eram față în față şi putea foarte bine să vadă ochii roși şi dârele de lacrimi pe obraji şi pe gât:
-Ce ai pățit?Te-a supărat cineva?se panichează
-Nu vreau să vorbesc despre asta şi nici să joc.
-Atunci nu mai plânge.spune şi mă ia în brațe
-Pleacă în sufragerie.
Nu spunea nimic,dar i-am simțit buzele pe pielea gâtului meu.Apoi a fugit.
Ce copil!

Bună dragilor. Am revenit cu un capitol nou şi sper să vă placă.Mulțumesc că îmi sunteți aproape şi că mă susțineți.Nu mă aşteptam să am atâta succes cu această carte.
Am început să scriu o altă carte "Letters".Sper să aruncați un ochi peste ea.
Ne citim în capitolul următor.