Volumul II: Iartă-mă (FINALIZATĂ)

Capitolul 14 - Ce ai făcut, Natalie?

Capitolul 14 - Ce ai făcut, Natalie?

✽

JOSEPH

- Daniel! am ţipat când vocea avocatului meu a sunat în boxele maşinii. Fotografia a fost publicată, i-am zis, iar el încerca să îmi spună ceva, dar nu i-am permis. Ţi-am spus să faci tot posibilul să nu se întâmple aşa ceva.

Supărarea de azi dimineaţă, când am verificat cu proprii mei ochi că fotografia fusese publicată, a crescut pe măsură ce Natalie refuza să vină la apartamentul meu. Iar acum toată supărarea mea cădea asupra avocatului meu care până la urmă nu avea nici o vină. Nu suportam gândul că ea voia să îşi continue viaţa când eu aveam posibilitatea de-ai oferi totul pe tavă, fără să existe complicaţii economice. Orice femeie şi-ar dori acest lucru; să îşi trăiască viaţa în felul acesta. Toate cu excepţia Nataliei. Ştiam că minţise că îi era rău, dar am lăsat-o baltă când am văzut-o împotrivindu-se oricărui plan al meu. Într-un final am decis să las baltă gândul cu protestele Nataliei şi m-am concentrat pe ceea ce încerca să îmi spună avocatul meu. Dacă Natalie îşi dorea să mă mut în Madrid, acel lucru aveam să-l fac, dar nu fără ea.

- Joseph, am încercat totul. Le-am oferit chiar şi 500.000,00$ şi chiar şi aşa nu au vrut, s-a justificat.

- Ar fi trebuit să le oferi şi mai mult! am ţipat lovind volanul autovehiculuimeu, în semn de frustrare. Toată vina o are afurisita aceea de cifră, i-am zis. Nu îmi pasă cât le dădea, doar ţi-am spus, unicul lucru care mă interesa era s-o protejez pe Natalie, l-am lămurit conducând şi m-am înfuriat şi mai tare când un nerăbdător din spatele meu m-a claxonat.

- Era în zadar, erau foarte interesaţi în acea poză, a spus el, iar amândoi am rămas în linişte.

Ceea ce mă deranja şi mai tare, era faptul că presa niciodată nu mă urmărise. Niciodată nu fusese interesată în a-mi monitoriza viaţa, dar de când a apărut Sarah în viaţa mea e peste tot ca să îmi ţină evidenţa. Acum, tot din cauza ei, o urmăreşte şi pe unica femeie pe care am reuşit s-o iubesc după moartea Laurei.

- Oricum ar fi, a zis Daniel spărgând liniştea incomodă dintre noi. E doar o fotografie.

- La naiba! am ţipat spre bluetooth-ul maşinii ca şi cum Daniel ar fi fost în faţa mea. Nu e doar o fotografie, niciodată nu mi-am plăcut să mă urmărească lumea. E viaţa mea privată şi cel mai important, cea a Nataliei, i-am zis şi am oprit la semaforul care se schimbase rapid din portocaliu în roşu. Am profitat să bag coordonatele în GPS ca să pot ajunge la noul meu apartament din New York. Nu vreau s-o deranjeze cu întrebări şi nici s-o urmărească de colo-colo. Nu e pregătită pentru aşa ceva.

Natalie mi-a povestit că a doua oară când a fugit, a avut nevoie de îngrijiri medicale ca să îşi revină. Credea că toţi din jurul ei o urmăreau, o urau şi îi voiau cu orice preţ răul. Avea impresia că David o urmărea doar pentru a omorî sau pentru a-i face viaţa imposibilă, însă el habar n-avea unde era. Dacă acum s-a recuperat şi toţi cei de la presă încep s-o urmărească, va avea din nou nevoie de un psiholog sau mult mai rău, iar eu nu îmi doresc acest lucru.

- Mai avem doar o opţiune, m-a anunţat Daniel.

- Te ascult.

- Să depunem o plângere.

- O să ne ajute cu ceva? l-am întrebat în timp ce admiram noul bloc. Am oprit maşina chiar la intrarea în parcare pentru că dacă intram, pierdeam semnalul şi nu mai puteam vorbii cu el.