Volumul II: Iartă-mă (FINALIZATĂ)

Capitolul 22 - Interogatoriu

Capitolul 22 - Interogatoriu

✽

JOSEPH

Cine avea să îmi spună mie vreodată că aveam să îmi petrec aproximativ toată ziua lângă bărbatul care îmi sucea minţile, bărbatul care îmi era cel mai mare duşman şi mă bărbatul pe care nu-l voiam decât departe de ea. Dar desigur că nu puteam să uit că era şi bărbatul care îi salvase viaţa fetei mele, aşa că, tot ce puteam face, era să tac şi să înghit. Avionul decolase deja de şapte ore de când decolaserăm, iar mie mi se făcea etern zborul. De obicei dura în jur de şapte ore şi jumătate, însă timpul trecea cu încetinitorul. Mintea mea continua să funcţioneze, producând mii de scenarii şi imaginându-mi prin ce fel de situaţii trecea Natalie în acel moment. Era distrusă după moartea tatălui său şi după regăsirea cu familia ei. Dacă la cele întâmplate în Madrid mai adăugam şi ceea ce se întâmplase la hotel, cu atacurile lui Mary şi vorbele rele care mişunau prin jur, prezenţa presei la orice oră a zilei... Mă întrebam cum de mai avea putere să continue, mă depăşea chiar şi pe mine acea situaţie. Chiar dacă ea nega că era o persoană puternică, trecând prin ce trecea ea, demonstra cu vârf şi îndesat că era.

Mi-a venit în minte momentul în care i-am văzut cicatricea pe încheietură, chipul ei colorat de roşu şi mâna încercând să ascundă totul. Am putut simţi cum i se strânsese fiecare organ şi os din corp, însă când i-am mângâiat încheietura făcând-o să îşi dea seama că nu mă interesea nici măcar puţin de ce era acolo, am observat cum zâmbetul i-a revenit pe mine. Îşi imagina deja viitorul. Încă nu puteam să înţeleg cum devenise atât de indispensabilă pentru mine în aşa puţin timp. Fusese doar o zi şi deja o voiam pentru mine timp de o eternitate. Mi-am primit colegul de zbor, îşi pusese căştile şi privea pierdut peisajul, prin cristalul acela şters.

Perfect! Aveam să zbor încă douăzeci şi cinci de minute de parcă aş fi fost singur în tot avionul.

Mi-am lăsat capul pe spate, sprijinindu-l de spătarul scaunului. Am închis ochii şi am încercat să nu mă mai gândesc la nimic, pentru a mă putea odihni. Mă întoceam în Madrid fără să-mi fi petrecut nici măcar douăzeci şi patru de ore în New York.

Ce făceam eu acolo? O sprijineam pe Natalie. Pe Natalie a mea. Am început să merg către uşile din tanatoriu. Îmi făcusem loc printre persoane, cerându-mi scuze de fiecare dată. Ce aglomeraţie! Sigur Natalie era deja prea sufocată de atâtea persoane, de persoane pe care nu le cunoştea şi nu vorbise niciodată cu ele. Am reuşit să ajung acolo unde era toată familia. Am reuşit s-o văd, într-un final, după câteva săptămâni fără să ştiu de ea. Era cu spatele la mine, dar părul ei şaten şi ondulat arăta mult mai bine decât de obicei. Era lângă un bărbat, unul care stătea cu spatele la mine. Ea era sprijinită de umărul lui, iar el o consola. Nu m-am alarmat, mă gândeam că era doar un familiar. Un verişor, un băiat, un prieten a familiei.

Inima mi s-a strâns şi chiar dacă părea minciună, eram impacient. De câte ori mă gândeam că aveam să o ating din nou, să o simt, să îi miros aroma şi să îi aud din nou vocea, mă treceau mii de fiori pe şira spinării. Pulsul meu se accelera, iar distanţa care ne separa era din ce în ce mai mică. O simţeam pe Natalie tensându-se simţindu-mi prezenţa. Mă bucuram să reacţioneze aşa, căci nu mă uitase. Am întors capul pentru a privi peste umărul ei. Privirile noastre s-au regăsit, iar eu i-am zâmbit ca un tont. Însă ea nu reacţionat aşa cum obişnuia să o facă, se vedea frica în ochii ei. Poate. Frică? De ce îi era frică? Zâmbetul meu s-a stins dintr-o dată, corpul fiindu-mi invadat de îngrijorare. Ce se întâmpla?