Volumul II: Iartă-mă (FINALIZATĂ)

Capitolul 21 - Pedeapsa e pentru toţi

Capitolul 21 - Pedeapsa e pentru toţi

✽

JOSEPH

Acolo eram, aşezat în maşina închiriată, strângând cu toată puterea volanul şi mult mai entuziasmat decât un copil în seara de ajun. Cu privirea fixată pe logo-ul maşinii, aşteptam ca semaforul să se facă verde. O grămadă de noduri îmi apăruseră în gât, obligându-mă să înghit din secundă în secundă şi simţindu-mă de parcă eram pe care să îmi pierd vocea, ajungând să nu-i mai pot spune Nataliei ceea ce voiam. Mă îngrijora foarte mult faptul că Natalie era pe undeva, decăzută şi singură, afundându-se în amarul care-i umpluse viaţa încă din momentul în care eu apărusem în ea. Am fost idiot că nu am rămas alături de ea. Îi promisesem că nu aveam să plec niciodată şi, în schimb, ce făcusem? Contrariul. Nu numai că am protejat alte persoane din dorinţa de a o păstra alături, ci şi făcând-o să se îndepărteze cu fiecare pas. Am privit prin parbriz, încercând să zăresc blocul Natalie. Îl văzusem, era acolo şi, odată cu el, şansa mea de a o avea din nou lângă mine. Cortina de la geam era doar pe jumătate trasă, deci am presupus că avea să fie cineva acasă. Am scos cheia din contact, făcând motorul să se oprească.

Înainte să mă cobor din maşină, am luat telefonul. I-am căutat numărul Nataliei. Trebuia să o anunţ? Poate dacă o anunţam aveam să se opună să mă vadă, nici măcar nu avea să îmi deschidă uşa. Eram sigur că mă refuza fără să se gândească de două ori. Nu puteam să permit aşa ceva, avea nevoie să o văd, să îi cer iertare, din nou. Am deschis portiera şi am ieşit. Apăsând pe butonul ca de gumă, am închis întreaga maşină. În drum spre apartementul Nataliei îmi cream mii de scenarii în gând, însă firul mi s-a rupt în momentul în care am trecut strada şi un om ieşea din apartament.

- O să intraţi? a întrebat politicos, ţinându-mi uşa.

- Da, mulţumesc, am răspuns intrand în holul apartamentului.

M-am îndreptat spre lifturi, apăsând pe etajul ei. Mi-am introdus mâinile în buzunare şi am început să mă balansez pe tălpi. Era o manie pe care o aveam de când eram mic, mă balasam pe tălpi de câte ori mă aflam într-o situaţie entuziasmantă, iritantă sau pur şi simplu, într-una de care îmi păsa. Mi-am mişcat corpul în spate şi în faţă, simţindu-mă precum un copil care îşi făcea avânt în noul său leagăn. Am auzit cum lătra Lon, ceea ce m-a făcut să mă relaxez. Era un semn bun. Oare de ce dura atât de mult până deschidea uşa? Mi-am întins braţul pentru a suna iar la uşă, dar m-am oprit în momentul în care am văzut cine apăruse în faţa mea. Imaginea nu mă amuza deloc, însă am simţit cum un zâmbet subtil i se aşternea pe faţă idiotului. Era vorba despre Charlie, în casa Nataliei şi pe jumătate dezbrăcat. Am intrat în apartamentul fără a primi permisiunea lui. Am început să privesc în jurul meu, căutând-o pe Natalie în timp ce Lon încerca să îmi atragă atenţia lătrând în alături de mine.

- Tu nu ai bluze sau ce? l-am întrebat enervat pe Charlie în timp ce mergeam către salon. Oare unde era Natalie?

- Dacă o cauţi pe ea... Nu e, m-a informat sprijindu-se de tocul uşii de la salon şi încruţişându-şi braţele la piept. Oare nu îi era ruşine să umble în boxeri în casele altor femei?

Mi-am pişcat vârful nasului, încercând să alung toate imaginile stupide pe care mi le creasem datorită lui Charlie. Nu puteam să evit gândurile negre care îmi mâncau mintea şi gândirea, mai ales după ce văzusem fotografia în care se sărutau. Joseph, relaxează-te, nu există nimic între ei. El e gay. Homosexualii şi prietenele lor se sărută din când în când, doar atât. Nu era prima dată când încercam să mă conving de ceva în legătură cu el, însă dacă înainte reuşisem... De ce nu o puteam face şi atunci?