Ne-am găsit din întâmplare (NaruHina)

Capitolul 5.

*Din perspectiva Hinatei*

Alerg spre masina, entuziasmata de gandul ca tatal meu chiar a venit sa ma viziteze. And ajung langa masina, il vad pe Naruto... cum a ajuns asa repede? Nu conteaza. Cand ma apropii de el il intreb:
-Ce mai stai? A venit tata! Urca-te in masina!
-Hinata... tatal tau nu a venit... a fost o minciuna pentru a te indeparta de acel tip. Scuze. Imi arunca vorbele cu nepasare, dar o foarte subtila urma de tristete.
-Si de ce, ma rog, ai facut asta? il intreb revoltata de cele auzite.
-Lucrurile au degenerat, iar treaba mea e sa te apar... nu o lua personal, dar ce conteaza pentru mine e sa fi tu bine. Cand mi-a spus asta, pot jura ca m-am simtit ca persoana pe care el o iubeste... dar nu pot sa-l iert ca m-a mintit.
-Nu e treaba ta sa te amesteci in viata mea personala! ii arunc cuvintele in fata. In momentul urmator, ma simt ridicata, dintr-o data trezindu-ma pe umorul lui.
-Ce faci? Da-mi drumul!
-Oi! Linisteste-te! Mergem acasa! spune el frustrat.
-Pai si de ce ma iei pe sus? Pot merge si singura! Lasa-ma jos! spun nervoasa la culme.
-Daca as facea asta, am garantia ca nu vei fugi? Ce? Cum si-a dat seama ca as fi fugit? M-a citit perfect!
-Sunt sefa ta! Daca iti spun sa-mi dai drumul, imi dai drumul! In acel moment pot sa jur ca am simtit cum ranjeste... un ranjet arogant in coltul gurii. De ce ranjeste?
-Imi pare rau, dar nu esti sefa mea. Nu tu m-ai angajat... cel care m-a angajat e tatal tau, deci tehnic el imi e sef. Acum, nu te mai purta ca o rasfatata. Nu iti fac nimic... doar mergem acasa. E dintr-o data atat de calm... stie ca are dreptate, ca nu am ce sa comentez, ca mi-a inchis gura... e bun. Dar oricat mi-as dori eu sa nu fie asa, are dreptate. Tata l-a angajat, deci face ce spune tata. Ia stai putin... acum chiar trebuie sa vorbesc cu tata!
Ne intoarcem acasa... adica... ma intoarce acasa... eu eram suparata pentru cele intamplate azi. Cu Toneri... si ca m-a mintit Naruto. Nu stiu de ce pun la suflet atat de tare faptul ca m-a mintit. Adica, doar nu-l iubesc... nu? E asa frustrant! Ce simt pentru el? Cand sunt cu el, pe langa sentimentul de curiozitate, ma simt in siguranta cu el... e de ajuns asta? Doar pentru asta as putea simti ceva pentru el? Prea multe intrebari! Gasesc raspunsuri mai tarziu. Ceea ce e cert e ca trebuie sa o termin cu Toneri. Se purta ciudat si inaite de a veni Naruto in peisaj... dar de cand a aparut Naruto, se poarta urat, si e posesiv.
Ii trimit un mesaj lui Toneri ca sa-l rog sa ne vedem din nou. Cobor ca sa mananc ceva si ghiciti ce! Naruto... tot cu nasul in telefon... exact la fel ca dimineata, vreau sa spun ca pe acelasi scaun, in aceasi pozitie. Serios! Cu cine tot vorbeste? Ma infioara... parca-i robot. Totusi, daca ma uit mai bine, pare fericit. Defapt, zambeste, in coltul gurii, dar da! Zambeste! Si parca si chipul sau e mai luminos. Ce dragut e in ipostaza asta!
-Scuze ca te-am mintit. Parea ca daca nu intervin, te va palmui. Wow! Ce dragut! Chiar ii pasa! Macar nu a intervenit prin a-l bate.
-M-am gandit ca daca te va palmui, presa va exploda... e mai bine sa previi decat sa repari. Si s-a intors la nepasare... deci... poate chiar nu ma place.
-Nu, e ok! Doar ai amanat inevitabilul. i-am zis nepasatoare.
-Ha? ma intreaba confuz.
-Pai, voiam sa ma despart de el. Prin faptul ca ne-ai intrerupt, n-ai facut decat sa amani despartirea noastra. Oricum, dupa masa, merg din nou sa ma intalnesc cu el.
-Si? In cat timp sa fiu gata? Ma intreaba tot cu ochii in telefon.
-Defapt tu stai acasa! spun mandra.
-Poftim? Vezi sa nu! Poate acum chiar te plesneste! spune revoltat.
-Pe tine! Pe tine o sa te pocneasca! Si asa nu te suporta! Daca te va vedea cu mine, cand primeste vestea, va fi urat. ii spun ingrijorata. Chiar nu vreau sa pateasca ceva.
-Ha! Sunt mai rezistent decat par. Vin si eu!
-Nu! tip eu. Poate ca tata e seful tau, dar macar atat lasa-ma sa fac asta. Te rog! Nu vreau sa patesti ceva!
-Hmm... . Ok! Stau acasa!
Ha? Chiar sta? Nu ma asteptam. Chiar credeam ca nu va vrea sa ma asculte.
Merg sa ma imbrac si cobor. E frumos afara. O sa merg pe jos. Niste aer curat nu-mi strica. Cu fiecare pas eram mai aproape de el... de momentul ala de care oarecum am fugit pana acum. Merg ingandurata pe strada. Ma gandeam ce sa-i spun. Cum sa fac sa nu reactioneze prea urat. Of Doamne! Poate ca daca venea si Naruto nu era asa de rau. Sunt trezita din ganduri de claxonul unui autobuz. Eram in mijlocul strazii cu un autobuz la doar cativa metri distanta de mine... Si se apropia din ce in ce mai mult. Picioarele mele! Nu se misca! Ce fac? Mor? Sunt oare pregatita sa mor?
-Nu! aud o voce care tipa. Dupa care sunt impinsa din fata autobuzului care se apropia de mine cu viteza! In schimb, persoana care m-a impins a fost lovita... De ce? Cine sa se fi sacrificat pentru mine. Ma uit in jur si vad ca persoana lovita a zburat la vreo 5 metri distanta. Lumea se uita stupefiata. Cine sa fi fost cel care m-a salvat? Ma ridic de jos si merg spre acea persoana, care este plina de sange. Cand ajung, lacrimile imi inunda ochii. Persoana care m-a salvat e...
-Ametito... ai fi moarta fara mine... imi spune respirand sacadat.
-Narutooo! Sunati la urgente! Naruto, nu! Te rog nu, nu, nu! Stai cu mine! Narutooooo!

Pam, paam, paaam! Nu v-ati fi asteptat la asta, nu?
Suspans, dragii mei, sper ca nu v-ati suparat ca s-a oprit asa capitolul. O sa vedeti voi miercuri sau joi ce o sa se mai intample. Pana atunci va pup si va imbratisez. 😘
XOXO! ♥♥♥