RĂPITĂ

CAPITOLUL 47

  Nu a stat să se gândească de două ori la ceea ce tocmai îi cerusem. S-a aplecat spre mine şi mi-a cuprins maxilarul cu primele două degete. M-a mângâiat, mi-a strâns uşor pielea şi mi-a ridicat bărbia până ce am ajuns să-i simt respirația fierbinte. Buzele noastre s-au lipit ca şi cum acest lucru ar fi pentru totdeauna, apăsat, gingaș, atât cât să mă înnebunească.
Simțeam cum mi se ridică părul pe spate, asta dacă aveam aşa ceva în acestă zonă. Brațul lui a trecut protectiv pe după spatele meu strângându-mă cât mai mult pentru a ne lipi şi trupurile.
Cum poate un simplu gest să însemne atât de mult?Cum pot două guri apropiate să provoace sentimente aşa puternice?

Ceea ce simt pentru Stefăn mereu se amplifică atunci când acesta mă sărută, ca şi acum câteva minute când am ştiut că nu am încetat să-l iubesc după ce mi-a capturat gura într-un mod posesiv. Toți acei fluturi aiuriți s-au amestecat prin stomacul meu, iar genunchii mi-au devenit gelatină.
Iar acum, lângă Moore, acea senzație îmbătătoare s-a reîntors şi mi-a furat inima cum nu m-aş fi aşteptat niciodată. Simt cum lumea mea se metamorfozează în apropierea lui, cum gândurile negre îmi dispar şi culorile devin mai vii. O flacără din interiorul meu se aprinde şi răzbate la fiecare atingere pătimașă încât uneori simt cum mă întoarce pe dos.
Buzele sale mă ridică la cer, făcând cunoștință cu Paradisul, mă muşcă şi mă readuc pe Pământ, mă tulbură, dar mă şi desmiardă.
E destul, nu vreau să mai continui descriindu-mi toate gândurile şi simțirile. Mi-e frică unde s-ar putea ajunge şi de posibilitatea unor sentimente haine care s-ar ascunde în bietul meu suflet.

-Ştiu că ai nevoie de mine, vorbea printre sărutări dulci.

Cât de înfumurat mi se pare, acest Moore cu înfățișare de băiat dur, dar cât de multă dreptate are. Am nevoie de cineva acum, în aceste momente dificile din viața mea şi în afară de el nu mai am pe nimeni. Familia mea e departe şi nu ştie absolut nimic, iubirea vieții mele îşi bate joc de sentimentele mele, singurul meu prieten de aici suferă pierderea părinților, iar eu sunt...a nimănui.
Doar el mi-a rămas acum, iar eu am atâta nevoie de puțină atenție încât aş putea să o primesc chiar şi de la răpitorul meu.
Fără puțină dragoste în inima unui om totul este trist şi pierdut. Astfel, la rândul meu, îmi doresc iubirea celorlalți din jurul meu ca să nu înnebunesc.

-Ştii prea multe, nu crezi?

-E bine să ştii în ce fel de lume trăiești.

-Nu e mai bine dacă închizi ochii la tot răul din jurul tău? simțeam cum încep să mă prăbușesc.

-E mai bine să conştientizezi unde te afli decât să te rătăcești ca un prost, mi-a strâns spatele gâtului.

Am înghițit în sec neștiind ce să mai spun. Totul era amestecat în capul meu, toate gândurile se lovesc de pereții creierului meu şi sentimentele fac maraton prin inimă. M-am sărutat să mă simt aşa. Să nu ştiu în ce direcție mă îndrept şi pe cine țin de mână în privința asta.

-Mă poți ajuta să uit? mi-am ridicat ochii aproape inlăcrimați ca un cățel vinovat.

-Depinde cât de mult îți dorești acest lucru, mi-a strâns umărul şi m-a sărutat uşor.

-Nu ştiu cât de tare îmi doresc, dar ştiu că nu mai vreau să sufăr, l-am privit cu toată hotărârea de care dispuneam.

-Atât am vrut să aud, a rânjit.

M-a ridicat în brațe, luându-mă pe nepregătite şi m-a dus până pe balcon.

-Ce facem aici? îl întrebam în timp ce încerca să închidă uşa în urma lui.

-Nu mai pune atâtea întrebări, m-a avertizat cu un mârâit.

Aşa că am tăcut şi am aşteptat să văd cu proprii ochi ce urmează să se întâmple.