RĂPITĂ

CAPITOLUL 63

Întuneric.

Liniște.

Frig.

  Acestea sunt singurele lucruri cu care am rămas. O viață destinată unei lumi fără culori și fără razele soarelui care să-mi dezmierde rănile. Așa am ajuns. Viața mea se scurge captivă între patru pereți de piatră reci și umezi, pe o podea de beton și fără geamuri pentru a tânji la lumea de afară. Măcar în prima mea cameră aveam balconul. N-am prea avut posibilitatea de a ieși afară prea mult, dar balconul îmi permitea să păstrez contactul cu norii de pe cer și aerul curat de pădure. Acum toate astea s-au dus, Kevin mi le-a furat, mi-a furat și ultima bucurie. Băieții mi-au furat libertatea și fericirea de când am ajuns aici.

"Casa asta ți-a făcut doar necazuri, n-o să fii fericită niciodată aici, nici dacă Moore s-ar întoarce."

Chase are dreptate, puținele clipe de fericire alături de Moore nu pot șterge nopțile în care am adormit plângând și cicatricile de pe corpul meu. Nimic nu poate înlătura suferința provocată de lumea în care cei patru m-au tras cu forța. Până și acum, chiar și cu Moore de partea mea în rolul de iubit, sunt tot tristă, sunt tot captivă în vila lor luată cu bani nedemni. Fără Moore nu sunt altceva decât victima care am fost din totdeauna. S-ar fi schimbat lucrurile între noi? Aș putea eu să îndeplinesc vreodată rolul de iubită adevărată, liberă de capul meu, în afara casei ăsteia? Mi-ar permite Moore asta? Povestea noastră a început cu forță și ură, s-a continuat frumos, iar acum a rămas în aer. Nu știu dacă am putea avea o viață adevărată împreună. Nu mi-a spus niciodată că mă va elibera din închisoarea asta.

Unde ești Moore? Ești bine? Mai trăiești?

Gândurile mele se adună și se ciocnesc unele de altele. Contemplez la viața mea care se înrăutățește cu ochii ațintiți pe un perete. Am dormit câteva ore, nu am ceas aici, dar presupun că e dimineață...sau amiază. Lumina nu ajunge până aici și asta mă derutează. Sunt ca o prizonieră care a săvârșit o infracțiune și merită să-și petreacă zilele la răcoare, dar oare eu chiar merit asta? N-am făcut nimic suficient de rău să fiu ținută ca un infractor. N-aș putea face rău nimănui cu intenție.

Îmi arunc ochii la locul în care am ascuns pistolul. Am găsit o gaură într-unul dintre pereți și l-am băgat acolo. E prea întunecos pentru a sesiza arma și mă rog să n-o găsească Kiven din greșeală. E într-un colț în partea din jos așa că dacă are de gând să mă lovească iar de pereți nu sunt șanse să dau peste ea și să cadă, nici dacă ar lua zidurile la rând ca să mă trântească de toate, tot ar rămâne locul ascunzătorii de neatins. Țintesc cu pupilele zona unde e revolverul și mă gândesc dacă voi fi vreodată suficient de puternică să îl folosesc. Cum aș putea să trag în cineva chiar și dacă acela ar fi Kevin? N-am fost împușcată niciodată, dar îmi imaginez că e groaznic de dureros. Probabil eu aș leșina de spaimă și agonie. Kevin e puternic, e obișnuit cu armele și pericolul; ar fi foarte probabil să înceapă să fugă după mine dacă i-aș nimeri mâna și aș lua-o la goană.

Bum. Bum. Bum.

Câteva bătăi în ușița mea amărâtă mă fac să tresar și s-o urmăresc cu ochii. Se deschide, dar nu e nimeni care să apară de după. Îmi mijesc pupilele doar pentru a distinge orice umbră și totuși nimic. Zgomotul pe care îl face când se închide mă înfioară. Beciul ăsta e bântuit? Ce doamne se întâmplă?

Îmi fac curaj să mă ridic de pe salteaua pe care am dormit noaptea trecută și mă îndrept spre ușă. Ceva se întâmplă. Când ajung în dreptul ei remarc un bol pe podea cu o lingură înăuntru. Îl ridic și-l duc la nas pentru inspecție. Nu miroase nicicum. Mă așez pe un scaun și bag lingura în gură.