Eleganța: Puterea seducției

Capitolul 6

  „Oamenii au deosebitul talent de a alege exact ceea ce le face rău."

—  Joanne K. Rowling

     Să trăiești în trecut i se părea patetic Elenei, dar dorința mistuitoare și agasanta ce o turmenta încă din copilărie nu o putea opri. Dorea să afle ce greșeli făcuse încât ajunsese în acel punct în care totul i se părea că i se destramă în cap. De parcă totul și nimicul complotaseră împreună pentru a o aduce pe un drum lăuntric unde să o sece de toată energia pozitivă, transformând-o într-o marionetă muribundă.

     Dar lucru acesta se întâmpla numai în capul ei, căci durerea era orișicum persistentă în sufletul ei biciuit de fantasmele trecutului, dar era alegerea ei să rămână acolo. Putea să treacă peste, dar alesese calea mai ușoară. Bătea în retragere într-o cursă destinată pieririi. Nimic și nimeni nu o putea forța să evadeze din chinul spintecător al tristeței, suferinței și a nesfârșitului șir de neînțelegeri ce cutreierau prin mintea ei.

     Fie că era vorba doar de o privire, săraca Elena încerca să se uite dincolo de ea, căutând acul în carul cu fân. Căutând explicații logice pentru acea privire. Dacă era cu subînțeles, dacă era doar o privire, sau poate era o privire deghizată în subînțeles. Nimeni nu știa cu siguranță ce îi trecea prin cap Elenei, iar de la un timp nici măcar ea nu mai știa. De multe ori reflecta asupra decizilor luate în grabă. Iar alteori se gândea dacă putea, într-adevăr, să uite așa cum oamenii îi spuseseră să facă. Dar oare era destinat pentru ea să uite toate acele amintiri pe care le crease din fericire și iubire?

     Poate Roy fusese un nenorocit atunci când o abandonase în fața altarului, dar înainte era diferit. Roy Walls era diferit din orice punct de vedere față de ziua în care o abandonase fără puțin de rușine. Era atent, grijuliu și iubitor. Acel om purta în el o nesfârșită iubire pe care o oferea oricărui lucru, inofensiv sau nu. De aceea îl iubise, ori spera să-l fi iubit cu adevărat. Nu știa dacă stătuse lângă el din obligație, din egoism sau pur și simplu pentru că se săturase să fie singură. Elena Crystal pe cât de sinceră și inocentă părea, în anumite puncte ale vieții o vedeai într-o altă postură, diferită și încrezătoare. Așa era la brațul lui Roy Walls și, în subconștientul ei știa că din acest motiv viața ei se destrămase în bucăți.

     Determinarea, orgoliul și demnitatea ei fuse lăsate în același loc cu fericirea, iubirea și dorința de a avea o familie. În acea biserică nenorocită. Atunci când plecase de acolo, fata simți cum ceva din ea rămăsese acolo. Acum realiza că acel ceva era aproape tot ce o făcea pe ea să fie Elena Crystal. Tot ce o reprezenta, de la finețea, eleganța și zâmbetul galant, până la încrederea, tenacitatea și atitudinea triumfașă a fetei. Le abandonase totodată cu ideea de a mai iubi vreodată. Iar asta o întrista mai mult pe cât arăta. Voia să redevină din nou Elena Crystal, dar în același timp voia să devină o altă Elena. Una mai puternică, mai îndrăzneață și curajoasă decât fusese ea vreodată.

     O Elena care să nu fugă în brațele mamei sale atunci când dădea de probleme, ori să se furișeze din viețile oamenilor pe ascuns, în loc să le vorbească față-n față. Decizia asta, în orice caz, ținea de ea, dar și de toți care o înconjurau. Faptul că alesese o viață atât de banală și atât de schimbată nu o făcea mai tare, nu o făcea mai puternică. Nicidecum. Dorea schimbarea aceea, dar cuvintele oamenilor încă aveau un impact puternic asupra ei, iar asta era în orice fel lucru ce o distrugea pe dinăuntru.

     Oftând, Elena își strecură mâinile prin părul șaten, ciufulindu-l. O dureau oasele, căci în ultimele 12 ore dormise pe un scaun deplorabil din mașina unui bun om, care se oferise să-o ducă din South Dakota până în New York fără a îl plăti cu nimic. Nu că nu ar fi avut bani, căci avea, dar nu voia să se știe că ea era, de fapt, Elena Crystal, cerând ajutor unui simplu trecător. Drumul fusese deja obositor, căci din New York trebuia să schimbe traseul spre Seawood, iar aproximativ o jumătate de oră se învârtise în cerc, uitând ce mașină trebuia să ia ca să o aducă în fața orfelinatului. Dar ajunsese, în cele din urmă, întreagă acolo unde-și dorea. Capul îi bubuia de câteva ore, iar plânsetele copiiilor din orfelinat îi intensifica durerea. Noah dormea liniștit în pătuțul lui, iar spre surprinderea ei nu i se întâmplase nimic grav cât timp fusese scos din camera lui.