Eleganța: Puterea seducției

Epilog

      Mâna Elenei alunecă jucăușă pe materialul fin al canapelei, iar un surâs plin de bucurie îi scăpă printre dinți. Era copleșită de emoții, dar nu se simțise mai fericită ca în acel moment niciodată. Era un amalgam de sentimente. De la fericire, extaz, și împlinire, până la frică și tristețe. Poate arăta că era tare ca o piatră, însă era femeie. Iar asta-i permitea să se prelingă pe covor dacă așa voia ea. Mai ales in circumstanțele date.

      Era, probabil, cea mai fericită zi din viața ei pentru a doua oară. Nimic nu ar fi putut să-i dărâme zâmbetul de pe buze sau să-i îndoctrineze inima cu minciuni nefondate. Simțea, într-un final, că venise ziua ei de glorie. Numai trebuia să asculte oamenii cum vorbeau despre felul în care mirele o aştepta, felul în care Noah striga mami prin toată biserica, cum toţi discutau despre acel moment plin de fericire pe care ți-l dăruia o nuntă. Îl trăia ea însăși, și nu putea fi mai recunoscătoare decât atât.

      Își plimbă liniștită privirea prin încăpere, oprindu-se la făptura care o născuse. Stătea confortabil pe unul dintre scaunele de lângă ea, privind-o cu ochii ei verzi, adânci și pătrunzători, cum zâmbea strâmb. Blândețea din privirea ei o făcu pe fată să chicoteze, iar un alt amalgam de sentimente o copleși din nou. Era din nou acolo pentru a doua oară, pregătită să o susţină şi să iubească în ciuda greşelilor pe care le făcuse în trecut. Era sănătoasă şi era fericită. Era bunica unui băieţel şi urma să fie şi cea a unei fetiţe.

Își dăruia trupul și inima bărbatului iubit. Iar atunci când te măritai, plecai din casa familiei tale, construindu-ți propria ta casă, alături de soțul tău. Ea plecase de mult. Se împotmolise la început, cu bărbatul greşit. O lacrimă îi coborî lent pe obraz, fiind repede îndepărtată de mâna caldă a mamei sale. Totul se rezuma la rochia perfectă, la bărbatul perfect şi la cât de fericită era lângă Cairo Davis.

      — Ești gata, fata mea frumoasă? vocea suavă a mamei sale o trezi din revelație, iar cu un zâmbet strâmb, dădu din cap timidă.

      Știa că de îndată ce trecea de acea ușă totul lua un sfârșit, însă nu unul adevărat. Nu se termina nimic în acel moment, ci doar se căsătorea în faţa lui Dumnezeu şi în faţa primarului. Trecea pe numele soţului tot ce avea mai de preţ, însă acesta avea deja cel mai de preţ lucru al ei: inima. Deşi era a doua oară când intra în altar, ştia că făcuse alegerea perfectă. Mai aruncă o ocheadă canapelei pe care stătu până acum un minut și porni cu pași domoli spre locul în care-și va unii destinul cu bărbatul pe care-l iubea.

      Se opri înainte să treacă de ușă, încercând să-și adune în cap piesele puzzle-ului pe care voia să-l deslușească. Cairo nu era bărbatul care fusese Roy, iar Roy nu mai exista în vieţile lor. Şi-ar fi dorit ca în acel moment acesta să fie prezent pentru a o vedea cât de fericită era şi ce mult o iubea soţul ei. Voia să vadă şi el cu câtă nerăbdare o aştepta Cairo în altar, cu câtă iubire privea spre uşa bisericii şi cum inima îi bătea atât de repede încât se putea auzi ca muzica de fundal. Creduzse că romantismul dispăruse în momentul în care făcuse alegerea greşită la început, iar bărbații erau doar niște mitocani în căutarea unor aventuri. Se înșelase. De fapt, Cairo îi deschisese ochii în cel mai neașteptat moment din viața ei.Facuse toate lucrurile pe care ea le știa doar din basme, iar asta o ajuta să înțeleagă că nimeni nu mai era ca el. Sau nu... Voia ca toată lumea să afle că nu mai întâlnise un asemenea bărbat până în acel moment, chiar dacă adevărul era altul.

      Se simțea pregătită să facă acel pas important. Privi în jurul ei și făcu o grimasă, iar mama sa o încurajă dându-i o mică palmă pe spate. Dacă mama ei n-ar fi fost alături de ea în acel moment, probabil n-ar fi fost în stare să îmbrace rochia de mireasă pentru a doua oară. Inspiră adânc când melodia armonioasă a pianului începu să răsune prin toată biserica, iar apoi îl apucă pe tatăl său de braț. Theodore o iertase pe Andrea, iar aceşteia erau din nou un cuplu fericit. Bărbatul era bucuros că urma să fie socru cu acte în regulă și, mai ales, de faptul că își mărita fetița cu bărbatul potrivit.

      Elena privi încă o dată în spate, încercând să se adune. Rochia albă strălucea fastuos pe corpul ei voluptos, iar pantofii albi cu toc păreau că o strângeau. Când intră alături de tatăl ei în biserică, toți cei prezenți se întorseseră spre ea, admirând-o. Voalul lung, până la pământ, era ținut de nepoțelele ei gingașe. Iar țesătura fină îi acoperea chipul angelic, văzându-se doar urmele rujului său de un roșu aprins. Rochia, împânzită de diamante pe corsaj, era, pe cât se putea de frumoasă, pe atât de iritantă. Materialul lung o deranja la picioare, călcând mereu rochia, iar decolteul, în mintea ei, era mult prea generos.

      Pași timidă la început, dar încrederea pe care tatăl său i-o conferea o făcu pe fată să pășească drept, fără rețineri sau rușine. Era puternică. Abia aștepta să îl vadă pe Cairo. Era sigură că arăta mult mai bine ca ea și se temea că nu avea să ajungă la standardele lui, chiar dacă mama ei îi spusese de un milion de ori că arată superb.

      — Draga mea, e doar o nuntă! exclamă tatăl său încercând s-o încurajeze.

      Ea doar zâmbi, nu prea sigură pe sine. Era conștientă că era doar o nuntă, dar pentru ea era și cea mai importantă zi din viața ei. Urma să devină doamna Davis, iar într-un viitor apropiat să ţină de mână minunea pe care acesta i-o făcuse posibilă: fetiţa lor. Își dorea ca acea căsnicie să funcționeze și să demonstreze tuturor că și ea poate fi aşa cum nimeni nu şi-o imaginase vreodată. Puternică şi nu slabă, măritată și cu o familie fericită în spatele ei, nu cu un soţ care nu ar fi iubit-o niciodată şi măritată doar pentru bani. După ce tatăl ei îi dădu drumul, urcă pe scara din fața altarului și acolo îl văzu pe Cairo.

      — Eşti cea mai frumoasă femeie pe care am putut s-o cunosc vreodată, îi spuse, luându-i mâinile între ale sale şi sărutându-i-le tandru.

      — Iubitule, nici tu nu te laşi mai prejos, rosti aceasta, îmbujorându-se la auzul vorbelor sale.

      — Te iubesc enorm!

      — Şi eu te iubesc, Cairo.

      Preotul începu a rosti jurămintele, iar aceştia se prinseră de mâini. Privind în direcţia bărbatului, îşi aduse de prima ei încercare de a se căsători. Avea cu un an mai puţin decât atunci, însă fusese un real dezastru. Cairo era diferit. Cairo nu i-ar fi dat drumul mâinii şi nu ar fi părăsit-o nici într-o mie de ani şi nici dacă Zara s-ar fi opus cumva căsătoriei lor.

      Îi unise sentimentele sincere, iar dragostea adevărată nu putea fi distrusă nici de timp, nici de distanţă şi nici de gura lumii.

      — Cairo o iei pe aceasta frumoasă femeie în căsătorie?

      — DA! ţipă acesta în toată biserica.

      — Elena? întrebă preotul, privind-o pe femeie.

      Cairo se întoarse către aceasta şi o privi, însă zâmbetul îi pieri văzând felul în care Elena se ţinea de pântec.

      — Am crezut că n-o să mă mai întrebaţi asta, ţipă printre gemete. Da, vreau să mă căsătoresc cu acesta bărbat! rosti repede. Cairo, te rog... cheamă o ambulanţă.

      — Chemaţi o ambulanţă, soţia mea o să nască!

      Toţi cei prezenţi se ridicară în picioare şi o priviri uimiţi. Cairo îi sărută fruntea.

      — Iubito, ăsta e cel mai frumos cadou de nuntă.

SFÂRŞIT.