Eleganța: Puterea seducției

Capitolul 15

„Viața cunoaște scene și se spune că este împărțită în acte, dar cortina se lasă o singură dată." - Mircea Eliade

     Inima lui Theodore bătea cu putere, rupând pereţii sternului datorită fricii care pusese stăpânire pe întregul lui corp. Când o văzu pe fiica lui întinsă pe scările din lemn, simţi cum cerul i se prăbuşi în cap, cum visul lui de a deveni bunic şi de a avea o familie numeroasă i se făcu ţăndări. Picioarele parcă îi îngheţaseră şi, deşi, voia să se mişte mult mai repede, pentru a o salva pe Elena, mobilitatea sa fu pierdută într-un abis obscur. Loire pescui cu repeziciune telefonul din buzunarul de la spate a pantalonilor, iar apoi apelă numărul de urgenţă.

     Vocea femeii se auzi după câteva secunde, iar Loire începu să bolborosească agitată adresa şi problema pe care o avea. Însă femeia de pe linia celaltă, aproape că nu înţelesese ce voia Loire să spună, de aceea, îi ceru să mai repede încă odată mai încet şi clar mesajul. Mâinile îi tremurau pe obiectul pătrat şi subţire, iar corzile vocale nu reuşeau să mai rostească un singur cuvânt.

     — Doamnă, vă rog să vă calmaţi şi să mai spuneţi odată. Nu o să vă pot ajuta dacă nu îmi spuneţi clar, zise femeia, încercând să o liniştească pe Loire.

     — P-prietena mea a căzut pe scări, zise, ochii umplându-i-se de lacrimi. Este însărcinată. Vă rog din suflet să ne trimiteţi o ambulanţă cât mai repede, o rugă Loire pe un ton jos, vocea părăsind-o.

     — Vă rog să ne spuneţi adresa şi vom trimite cât mai repede posibil o ambulanţă, spuse.

     Loire îi indică adresa la care trebuia să vină, iar apoi închise apelul, alăturându-se lui Theodore. Aceasta plângea, ţinându-şi fiica inconştientă în braţe. Era nervos, supărat, dezamăgit şi inima-i cerea răzbunare. Însă nu putea să acuze oamenii fără vreo probă anume, chiar dacă Zara era femeia în stare de orice, nu ar fi putut crede niciodată că ar face una ca asta. În schimb, Loire, şi-ar fi dorit să o strângă de gât pe doamna Davis, căci ştia că niciodată nu o suportase pe Elena. Se ridică nervoasă de pe scară, ştergându-şi lacrimile de la colţul ochilor.

     — Nenorocito, zise Loire, fulgerând-o pe Zara cu o privire demonică. Ce naiba e în capul tău? A intrat Satana în tine? întrebă, ridicându-şi mâinile în aer. Întotdeauna ai fost o afurisită, nici nu mă miră faptul că Roy te-a părăsit, iar Conor nici nu te mai bagă în seamă. Toate astea te frustrează şi te-ai gândit că Elena ar fi piesa perfectă pe care ai putea s-o calci în picioare, dar să nu crezi că Elena este singură pe această lume, adăugă ţipând. Te avertizez, spuse ridicând degetul arătător şi lipindu-l de fruntea Zarei. Dacă Elena sau copilul păţesc ceva, o să mă asigur că îţi fac viaţa un Iad!

     Zara începu să tremure din toate încheieturile. Nu o cunoştea pe Loire atât de bine, nu ştia dacă cuvintele sale aveau să se îndeplinească dacă Elena păţea ceva sau nu, însă era cert că era vinovată. Ar fi putut să o prindă de mână, să o ajute să nu cadă, dar nu o făcu. În adâncul sufletului chiar îşi dorea ca Elena să cadă pe acele scări, doar pentru a pierde copilul pe care îl avea cu Roy. Însă se înşelase, copilul era a lui Cairo. O judecase pe Elena greşit în tot acest timp, iar unicul vinovat de suferinţa ei era afemeiatul de Roy, dar şi aşa-zisul ei soţ Conor.

     — Îmi pare rău, rosti Zara dezamăgită. Am crezut că acel copil este a lui Roy. Am fost atât de oarbă, îmi pare sincer rău, se scuză privind trupul Elenei.

     — Cum poţi cere cuiva scuze după ce i-ai dat în cap? Ne spui că a căzut singură, iar apoi îţi ceri scuze. Dispari din faţa mea! Chiar nu vreau să te fac una cu pământul, o avertiză Loire. Ar fi bine să te rogi ca Elena şi copilul ei să fie bine, altfel nu ştiu ce tortură chirurgicală te va aştepta din partea lui Cairo!