Eleganța: Puterea seducției

Capitolul 17

     Secretul nu este ceva nedezvăluit, ci ceva spus tainic, în şoaptă.

     Zara își aținti privirea goală în candelabru, urmărind petele colorate ce se formau de-a lungul tavanului, variând de la un galben pal, până la un auriu aprins, asemenea inelului său de pe deget. Oftă, lăsându-și mâinile să cadă pe lângă corp. Se lăsă pe spate, trecându-și frustrată palmele prin păr. Mintea-i era un amalgam de gânduri ce nu îi dădeau pace, iar răsuflarea îi era sacadată, deși nu făcuse niciun efort. Simțea cum ceva o apăsa pe piept, iar golul din gât o deranja. Însă Zara nu observase că starea ei se datora lacrimilor ce coborau lin pe obrajii ei. Zara plângea. Nu de tristețe sau durere, ci de frustrare. Se întreba de când ajunsese ea un monstru, unul care ar fi avut puterea să fure viața unui copil fără păsare.

     Ea nu era așa. Nu, oricât rău i-ar fi făcut o persoană, Zara nu ar fi ucis. Dar în acel moment se simțea o criminală. Auzise în treacăt că Elena se trezise și era bine, ea și copilul, dar și de pasul important pe care urma să-l facă alături de Cairo. Un zâmbet mic îi apăru pe buze. Era o nerușinată. Era fericită pentru împlinirea dușmancei sale, dar nu o putea nici învinovăți. Se dovedise a fii un adversar mult prea puternic față de ea... Și nu din cauza oamenilor care o înconjurau pe Elena, ci din cauza ei însăși, fiind mult mai slabă decât ea.

     Sufletul ei era negru ca tăciunea, mai urât decât negura munților, un amalgam de dorințe mârșave și distrugere. Elena era pură, inocentă, opusul ei, dar totodată, cea care îi dovedise în repetate rânduri că viața întotdeauna îți fura tot ceea ce îți doreai și tânjeai după. Zara oftă din nou, de această dată ridicându-se în șezut. Scrută încăperea în lung și-n lat, căutând ceva. Pereții maronii, de o culoare închisă, aduceau încăperii un aer misterios, închis, aproape sufocant, în timp ce mobila albă precum spuma laptelui ieșea în evidență, aducând un contrast pe care Zara îl iubea.

     Dulapul cu două uși glisante ce susțineau două oglinzi mari trona liniștit în stânga peretelui, în timp ce lângă el, o comodă albă, cu trei sertare lungi și mânere din oțel forjat, ajuta boxa portabilă în a-i ține greutatea. Melodia celor de la Imagine Dragons răsuna în încăpere, iar fumul de țigară se ridica în aer din scrumiera de pe măsuța din sticlă din fața patului matrimonial. Zara nu fuma de fel, dar în acel moment simțea nevoia să se înece cu ceva— fumul de țigară, băutura, orice. Cum ajunsese în casa părinților săi, băutura era exclusă, dar nu și țigara.

     Trase puternic fumul toxic în plămâni, eliminând orice gând instabil din mintea ei. Se cufundă din nou în moliciunea plapumei albe de pe pat, ducându-și mâna la frunte. Scoase fumul atunci când simți că nu îl mai poate ține mult și izbucni în plâns. Durerea era prea mare. Nu mai putea rezista emoților care o pândeau din umbră. Din nou, Zara nu știa ce îi agrava starea de suflet. Faptul că o împinsese pe Elena într-o stare aproape de moarte, ori că fusese părăsită de toți apropiații ei?

     Conor nu era nicăieri atunci când avea nevoie de el. Prietenele ei, trădătoarele ei prietene, fugiseră de ea atunci când auziră vestea cutremurătoare despre Elena. Roy nu era nici el pe nicăieri, nedorind să audă de ea deloc. Se simțea din ce în ce mai singură și neajutorată. Două bătăi în ușă o făcu pe Zara să tresară și să se ridice în capul oaselor. Își ridică privirea, măsurând-o din cap până în picioare pe mama ei.

     Părul roșcat, scurt până la umeri și drept îi cădea în valuri peste trupul îmbătrânit, iar ochii cafenii o priveau cu mirare în timp ce înainta în cameră. Tocurile înalte, spre surprinderea Zarei, se izbeau puternic de parchetul laminat de o culoare crem deschis, în timp ce doamna Quinn scurta încăperea. Fumul greu de inhalat se ridicase în aer, făcând-o să tușească de câteva ori.