Eleganța: Puterea seducției

Prolog

„Dacă dragostea te cheamă, urmeaz-o chiar dacă drumurile ei sunt grele şi abrupte."

— Khalil Gibran

Mâna fetei alunecă jucăușă pe materialul fin al canapelei, iar un surâs plin de bucurie îi scăpă printre dinți. Era copleșită de emoții, dar nu se simțise mai fericită ca în acel moment niciodată. Era un amalgam de sentimente. De la fericire, extaz, și împlinire, până la frică și tristețe. Poate arăta că este tare ca o piatră, însă era femeie. Iar asta-i permitea să se prelingă pe covor dacă așa voia ea. Mai ales in circumstanțele date.

Era, probabil, cea mai fericită zi din viața ei. Nimic nu ar fi putut să-i dărâme zâmbetul de pe buze, sau să-i îndoctrineze inima cu minciuni nefondate. Simțea, într-un final, că venise ziua ei de glorie. Numai trebuia să-și asculte prietenele cum discutau despre acel moment plin de fericire pe care ți-l dăruia o nuntă. Îl trăia ea însăși, și nu putea fi mai recunoscătoare decât atât.

Își plimbă liniștită privirea prin încăpere, oprindu-se la făptura care o născuse. Stătea confortabil pe unul dintre scaunele de lângă ea, privind-o cu ochii ei verzi, adânci și pătrunzători, cum zâmbea strâmb. Blândețea din privirea ei o făcu pe fată să chicoteze, iar un alt amalgam de sentimente o copleși din nou.

Își dăruia trupul și inima bărbatului iubit. Iar atunci când te măritai, plecai din casa familiei tale, construindu-ți propria ta casă, alături de soțul tău. Ea nu voia să plece. Nicidecum. Voia să rămână lângă părinții ei, să-i știe alături de ea. Prezența lor îi conferea încrederea de care ea avea cea mai mare nevoie.

O lacrimă îi coborî lent pe obraz, fiind repede îndepărtată de mâna caldă a mamei sale. Prietenele ei nu-i spuseseră că se va simți așa. Nu-i spusese să aibă mai multă încredere în ea, în el. În familia care va urma să o aibă. Totul se rezuma la rochia perfectă, la bărbatul perfect, și la cât de mare era portofelul viitorului ei soț. Ea nu era deloc așa. Nu o interesau banii. Ce dracu? Avea ea destui, de ce să-i cheltuie pe ai lui? Însă lipsa de încredere ce creștea înăuntrul ei o deruta. În ce nu avea încredere? În ea? În el? Sau în amândoi?

— Ești gata iubito? vocea suavă a mamei sale o trezi din revelație, iar cu un zâmbet strâmb, dădu din cap timidă.

Știa că de îndată ce trecea de acea ușă totul lua un sfârșit, iar o nouă ușă se deschidea în fața ei. Voia să creadă că făcea alegerea corectă. Trebuia să o facă, altfel nu și-ar mai fi permis să iubească vreodată. Mai aruncă o ocheadă canapelei pe care stătu până acum un minut și porni cu pași domoli spre locul în care-și va uni destinele cu bărbatul pe care-l iubea.

Se opri înainte să treacă de ușă, încercând să-și adune în cap piesele puzzle-ului pe care voia să-l deslușească. Roy îi oferise tot ce ea voia cel mai mult. O asculta mereu, fie că voia sau nu. Îi conferea încrederea după care tânjea cel mai mult. Ba chiar, de nicăieri, acel bărbat o urcase într-un avion și o dusese la cea mai romantică întâlnire pe care ea o voia.

Credea că romantismul dispăruse, iar bărbații erau doar niște mitocani în căutarea unor aventuri. Se înșelase. De fapt, Roy îi deschisese ochii în cel mai neașteptat moment din viața ei.Facuse toate lucrurile pe care ea le știa doar din basme, iar asta o ajuta să înțeleagă că nimeni nu mai era ca el. Sau, nu mai întâlnise pe altul până în acel moment.

Se simțea pregătită să facă acel pas important, dar în același timp, teama de a fi părăsită pusese stăpânire pe ea. Privi în jurul ei și făcu o grimasă, iar mama sa o încurajă dându-i o mică palmă pe spate. Dacă mama ei n-ar fi fost alături de ea în acel moment, probabil n-ar fi fost în stare să îmbrace rochia de mireasă. Inspiră adânc când melodia armonioasă a pianului începu să răsune prin toată biserica, iar apoi îl apucă pe tatăl său de braț. Bărbatul era bucuros că urma să fie socru și, mai ales, de faptul că își mărita fetița la doar douăzeci și cinci de ani.