Eleganța: Puterea seducției

Capitolul 11

Copiii sunt mâinile cu ajutorul cărora atingem cerurile.

Henry Ward Beecher

     Elena rămase pe loc, privind incert către celălalt colț al încăperii. Degetele de la mâini îi erau strânse în pumni, iar părul ciufulit îi cădea în valuri peste umerii dezgoliți. Trupul subțire și firav îi tremura în fața frigului, iar genunchii îi erau lipiți, adăpostându-i sânii de priviri nedorite. Purta o pereche de pantaloni scurți lejeri, atârnându-i pe șoldurile mici.

     Lacrimile îi coborau încet peste obrajii trandafirii, iar bărbia îi tremura incontrolabil în ciuda eforturilor fetei de a o opri. Se simțea inutila, pe punctul de a cădea în depresie. Nici somniferele nu își mai făceau efectul de la o vreme, iar întunericul nu mai părea un însoțitor atât de liniștitor ca înainte. I se părea că vedea totul în gri, iar nuanțele nu erau unele vii, ci mai degrabă morbide. Avea impresia că totul se prăbușea în jurul ei, când ce se prăbușea era ea însăși.

     Cobora încet în abis, în obscuritate și pustietate, în laguna misterelor, eșecurilor și a dezamăgirii. Și nu era vina nimănui decât a ei. Ocolise, distrusese, fugise și renunțase la oameni buni și rămăsese alături de cei care îi săpau adânc în suflet și îi mâncau bunătatea și iubirea. Era o epavă, dar una frumoasă. Poate din acest motiv toți o admirau și încă îi mâncau din palmă. Când era drăgăstoasă, toți o admirau. Când era o leoaică, toți o voiau. Era paradoxal, dar ce-i frumos și Lui Dumnezeu îi place.

     Capul fetei se ridică atunci când ușa se deschise încet, iar chipul mamei sale își făcu apariția din spatele ei. Elena suspină, nedorind să ofere explicații nimănui despre starea ei penibilă. Își strânse mai bine genunchii la piept și își așeză obrazul peste ei, uitându-se cu ochi mari la ființa care îi dădu viața. Andrea se așeză impasibilă pe marginea patului, rezemându-se în podul palmei de salteaua moale.

     Așa era mereu. Nu le trebuiau cuvinte, căci liniștea vorbea pentru Elena. Acea liniște tulburătoare pe care Elena o ura, o înconjura în acel moment, iar Andrea știa foarte bine cât de mult îi trebuie Elenei ca să ajungă acolo. Să ajungă în acel moment în care să se cufunde în liniște și să uite de tot ce o înconjoară. Nu era deloc ușor să o faci pe Elena Crystal să-și blesteme existența, dar și atunci când ajungea să o facă, era periculos.

     Pentru ea. Pentru vinovat. Pentru toți ce o înconjurau. Elena era cea mai inocentă și iubitoare femeie din lume, dar până și o pisică blândă poate să zgârie rău. Pe cât de inocentă era, pe atât de multă indiferență zăcea în ea. Iar dacă cineva ajungea să lovească din greșeală întrerupătorul care să o facă să devină o nenorocită insensibilă, nimeni nu ar mai fi scăpat din gura ei.

     Andrea știa acest lucru cel mai bine, căci trecuse o dată prin indiferența Elenei. Era o armă letală, dar și o slăbiciune colosală. Mai ales atunci când indiferența te face să pierzi ceea ce te face uman.

     — Cum merg demersurile? vorbi Andrea impasibilă, neținând cont de starea fiicei sale.

     Nici nu avea rost să țină cont de felul în care arăta sau acționa. Elena era o femeie matură și cu capul pe umeri, știind foarte bine cum să-și modeleze prezentul și deciziile importante din viață.

     — Noah va ajunge acasă în curând, zâmbi Elena cu jumătate de gură, ridicându-și capul de pe genunchi.

     — Noah are noroc că te-ai născut în familia Crystal, răspunse femeia râzând. Altfel niciun orfelinat nu ți-ar fi oferit un copil în grija ta.