Zeul Blestemat

19

-O va face, a spus Anna cu hotarare. Trebuie sa o faca, pentru ca Damnatii mi se vor inchina.

Luke a privit-o surprins, uitand pentru cateva secunde de Mark si de problemele sale. Vedea conducatorul din ea, mana de otel care urma sa conduca intregul univers.

Si-a imaginat-o pe un tron de fier, cu toate atrocitatile lumilor jurandu-i credinta. O armata uriasa, lasata libera printre oameni. Nu aveau nicio sansa in fata unei asemenea manifestari de forte. Pana la urma, oamenii erau slabi, mereu au fost.

Ea a zambit si coroana imaginara pe care o primise a disparut. In locul luptatoarei a ramas doar frumusetea rapitoare si surasul cald.

-De ce nu ramai in forma ta naturala cand esti cu mine? A intrebat Luke usor stanjenit.

-Am incercat sa traiesc printre voi, printre oameni, printre vampiri, peste tot. Toate societatile sunt viciate si nedrepte cu cei de rand. Nu imi doresc sfarsitul, dragul meu. Nu sunt nimic din ceea ce societatea v-a invatat. Sunt doar puternica, marginalizata si singura.

Pulsul lui a incetat sa existe pentru cateva secunde, auzind durerea din glasul Annei. Notiunile din interiorul sau erau la fel ca sentimentele: contradictorii.

-Forma umana m-a adus mai aproape de voi, continua ea incet. Cred ca m-a facut sa va inteleg mai bine, sa simt ceea ce simtiti voi. Pot schimba orice in legatura cu aspectul asta, mai putin culoarea ochilor.

-Cine esti tu, de fapt? Sopti Luke intrebarea ce-l macina.

Anna zambi, lasand privirea in pamant.

-Este o poveste lunga, nu cred ca ai vrea sa auzi asa ceva. Ar fi mai usor daca nu mi-as cunoaste trecutul. Doar asa vei ajunge sa ma ucizi.

Ultimele ei cuvinte l-au strafulgerat si o durere surda i s-a aprins in piept. A imbratisat-o si i-a spus bland:

-Lasa-ma sa te cunosc. N-as putea sa-ti fac rau niciodata.

Anna

Cred ca aveam aproape saisprezece ani atunci cand a inceput totul. Provin dintr-o alta lume, una atat de elementar diferita de a voastra, totusi atat de natural de apropiata.

Traiam intr-o casuta mica si primitoare undeva langa orasul capitala, Theat. Eram dintr-o clasa de muncitori, parintii mei se ocupau cu metalele pretioase iar din mainile lor ieseau adevarate minuni. Mama avea grija de mine intotdeauna, era acolo sfatuindu-ma de fiecare data cand simteam nevoia de ajutor; imi amintesc atat de clar zambetul ei cald si ochii albastri, lacrimile ei azurii transformandu-se in adevarate pietre pretioase. Eram o familie nobila, insa tata a refuzat intotdeauna luxul, spunand ca nu sunt decat bucati urate de metal care cumpara vieti ce nu sunt de vanzare. Cata dreptate avea!

Tot el ma antrena aproape in fiecare seara, ma ajuta sa imi inteleg puterile si sa le controlez, pentru ca singura mea dorinta pe atunci era sa obtin cat mai multe medalii in lupta. Stiau ca sunt nascuta pentru asta, deoarece nu puteam plange. Doar cei ce plangeau puteau face bijuterii, pentru ca singurele pietre pretioase in lumea noastra erau lacrimile oamenilor sai.

N-am stiut niciodata ca exista mai multe lumi,desi am aflat mai tarziu ca lumile voastre nu se nascusera inca, asa ca nu comunicam decat cu ai nostri. Aveam un rege bland si eram fericiti.

In lumea mea, puterile nu sunt ca aici. Foarte putini erau bijutieri in vechime, dar descendentii lor au incetat sa verse lacrimi, generatie dupa generatie. Ai mei erau ultimii din regat care aveau acest dar.

Trebuie sa stii ca micile bijuterii erau foarte valoroase, nu doar frumoase. O singura lacrima, folosita in mod corespunzator, putea vindeca orice rana, oricat de grava. Rolul sau era acela de a tine sufletul aproape de trup, pentru a-l impiedica sa zboare spre neant si sa moara.

Oamenii nostri iubeau sufletele si le pretuiau atat de mult, incat ajungeau la mii de ani de viata cu ele aproape la fel de curate ca in ziua in care s-au nascut.

-Ai grija de el, spunea mama, atingandu-mi pieptul. Este cel mai pretios bun al tau. Nu il trada pentru nimic in lume.

Imi doresc sa o fi ascultat, caci al meu acum este negru si plin de vina.

De-abia implinisem saisprezece ani, cand tata a ingenuncheat langa patul meu intr-o dimineata, tinand cel mai frumos colier pe care-l vazusem intreaga mea viata.

-O suta de lacrimi, a spus, o suta de lacrimi varsate cand te-ai nascut. In ele sta bucuria venirii tale in familia noastra.

L-am privit uimita si inca-mi pot simti zambetul alungindu-se cu fiecare stralucire prinsa in plasa de pietricele albastre, roz, albe.Toate culorile fericirii erau ale mele.

A fost cea mai fericita zi din viata mea, in special pentru ca spre dupa amiaza a venit un general important la noi pentru a-si reface stocul de bijuterii. Profitand de ocazie, i-am aratat tot ce ma invatase tata in speranta ca ma va lua cu el. Privirile dezaprobatoare ale parintilor mei nu m-au oprit, desi imi doresc sa o fi facut.

O saptamana mai tarziu, a venit o scrisoare frumos decorata care ma invita sa ma alatur trupelor de elita, cu promisiunea ca voi face parte din garda regala atunci cand va fi nevoie; pana atunci, ma puteam muta in castel si imbraca frumos. Puteam dansa la baluri, puteam sa vorbesc cu oricare dintre cei cinci printi ai tinutului si, daca eram norocoasa, ma puteam marita cu unul dintre ei. Am plecat a doua zi in zori, veselia fiindu-mi intunecata doar de o lacrima a mamei, intr-o culoare pe care nu o mai vazusem niciodata: negru.

Chestii administrative acum. Am schimbat coperta, ce parere aveti? :D

A da, si am decis ca voi schimba un pic personajele. Il veti gasi pe noul Luke in capitolul cu acelasi nume, sub forma de photomanipulare. Consider ca asa este mai potrivit, iar restul personajelor tot ca photomanipulari vor veni.

Ma gandeam sa v-o arat pe Anna dupa capitolul 20, ce spuneti?