Zeul Blestemat

22

Fumul era atat de dens incat ma facea sa icnesc din doua in doua respiratii, dar nu imi pasa. Kwadul tusea spasmodic, fara ragaz de odihna. Casele arse imprastiau un miros puternic de rasina si carne.

Am lasat animalul langa fantana din centru si am alergat spre casa noastra. Tot ce mai ramasese din ea, grinzile principale, stalpii si o bucata de acoperis, inca fumegau. M-am invartit fara directie din camera in camera, cautand un semn ca ai mei erau bine. Poate fugisera, poate erau ascunsi in munti. Trebuia sa fie ceva, undeva. Un fosnet usor mi-a atras atentia din camara, ramasa doar cu o umbra de pereti si usa pe jumatate arsa. Am inaintat cu grija, teama ca as putea sa ma trezesc fata in fata cu un demon imi dadea fiori.

Spre surprinderea mea, podeaua era intacta, curata. Placile lungi de lemn erau la fel cum le lasasem. M-am apropiat si am batut usor. Sub mana mea, au inceput sa tremure. Le-am vazut ridicandu-se incet, lasand la vedere cateva perechi de ochi sclipitori si curiosi. Printre ei, un fragment de cer se vedea in departare.

Pana sa imi dau seama ce anume se intampla, o mana puternica m-a tras in intuneric. Zbatandu-ma, am incercat sa lupt, insa stransoarea era ferma si sigura. Intunericul nu m-a ajutat prea mult, asa ca am inspirat adanc si mi i-am imaginat pe ai mei in pragul usii, in ziua plecarii. Voiam sa mor cu imaginea lor in gand.

-Anna, esti bine? Anna?!

Am deschis ochii si m-am imbatat cu speranta. Stiam vocea aceea si recunosteam accentul dur din nord.

-Tata? Am soptit, cu neincrederea atarnand greu in sufletul meu patat.

Imbratisarea care a urmat m-a lasat fara aer si mi-a umplut fiinta de bucurie.

-Nu credeam ca te voi mai vedea vreodata, imi spuse el.

Mi-a prins mana si m-a tarat afara din ceea ce parea o pestera. Dincolo de ea, era o lume straina, diferita. Aici aerul era mai dens, aproape lichid. Eram undeva la inaltime, iar la picioarele noastre se intindea o mare verde, la adapostul careia natura isi urma cursul. Auzeam cantecul unor pasari necunoscute si ragete plictisite.

M-am uitat nedumerita la tata, iar el a ridicat din umeri.

Ne-am petrecut intreaga dupa amiaza impreuna, el povestind si eu ascultand fascinata. El si mama aflasera de existenta altor lumi cand au vrut sa faca un subsol pentru casa. Nu explorasera lumea aceasta si nu spusesera nimanui despre ea.

O umbra de panica mi-a rapit fericirea si m-a facut sa sar in picioare. Vazandu-ma, tata s-a ridicat si mi-a pus o mana pe umar.

-Lasa-i sa te uite, mi-a soptit el. Lumea noastra e damnata, nu o putem salva.

Ochii mi s-au impaienjenit si l-am privit surprinsa.

-Nu cred ca spui asta, nu poti. Trebuie sa ma intorc. Trebuie sa ajut, trebuie sa...

Vocea mi s-a spart si n-am mai putut scoate nici un sunet.

-Las-o sa plece. Glasul mamei mi-a dat putere.

Am imbratisat-o strans si am fugit spre pestera. Aici vedeam scandurile din camara, asa ca le-am impins cu putere si am sarit dincolo, unde mirosul de fum mi-a napadit din nou narile. Ii stiam pe ai mei bine, iar asta era un lucru bun. Mai aveam de salvat doar intreaga lume.

In lumea mea, realizand cat de complicata este toata situatia, am ramas pe ganduri o vreme.

-Anna, aici erai. Te-am cautat peste tot! Vocea lui Zelmer era inalta si in ochii lui se citea ingrijorarea.

-Imi pare rau, am soptit. Aveam nevoie de putin timp singura.

S-a aplecat si m-a imbratisat cu drag. Era fratele mai mare pe care nu-l avusesem niciodata.

-Vom ramane aici la noapte, vorbi regele, de undeva din spatele nostru.

Intruziunea ne-a facut sa sarim stanjeniti in laturi, fara sa ne mai privim unul pe celalalt.

-Am inteles, Maiestate. Vorbind amandoi in acelasi timp, chipul conducatorului s-a destins intr-un zambet.

-Rodrick. Imi puteti spune pe nume.

Rosind, l-am privit in toata splendoarea sa. Insemnele regale ii scanteiau in continuare pe umeri, insa vesmantul alb ii era acoperit de un strat subtire de cenusa.

Mintea imi era ingropata in ganduri si cateva ceasuri mai tarziu, am plecat de langa focul facut in fata fantanii. M-am retras in vechea mea camera, dorindu-mi sa ma duc la ai mei. Stiam ca daca voi mai cobori acolo, nu voi mai avea puterea sa ma intorc.

Trebuia sa ii spun regelui despre portal? Habar nu aveam, dar simteam ca ar fi o alegere proasta, care l-ar fi distras. Daca hotara sa ne abandoneze, sau mai rau, sa inchida poarta? Nu as fi putut trai cu gandul ca voi fi pe veci despartita de ai mei.

Intr-un final am adormit, un somn in reprize, chinuit de ganduri si bantuit de intrebari.

In puterea noptii, cand luna trecuse doar putin de varful colinei, pamantul ni s-a zguduit sub picioare. Am sarit din colbul in care ma ghemuisem si am alergat spre fantana. Toata lumea se uita dezorientata in jur. Inca mai simteam vibratiile sub noi, insa nu aveam nicio explicatie.

Cerul s-a intunecat si a inceput sa ploua cu funingine. Inca nedumerita, mi-am calmat kwadul si am galopat pana sus, pe deal. Disperata, am facut semne spre ceilalti sa ma urmeze.

O lumina puternica se vedea in zare, ca un foc de tabara imens. Funinginea se indesise, dar inca se vedea arzand, in departare, castelul. Mi-am simtit sufletul zbatandu-se in mine, zbierand de durere pentru fratii pierduti.

Aproape o jumatate de minut mai tarziu, scanteia incepuse sa paleasca. Rodrick era alb ca propriu-i vesmant si pumnii i se inclestasera pe hamul kwadului sau. Energia ii era atat de mare incat vantul s-a iscat de nicaieri, imprastiind cenusa in toate partile. Sufletele noastre armonizau cu al sau, zbatandu-se si lovindu-se de peretele constiintei. Ii simteam picurarea de intuneric in inima, insa nu o puteam opri.

Atat de mare i-a fost durerea, ca a patat si inimile noastre. O simteam pe a mea innegrind ca atunci cand apropii o flacara de un zid. Mocnea si ne indruma spre razbunare.