Do you believe in Destiny? (1D Fan Fiction)

Capitolul 1

   Tocmai când mă gândeam că anul acesta va deveni și mai plictisitor decât era deja, am primit o veste importantă. Compania de asigurări pentru care lucrez mi-a oferit un job full time în Londra, unde de altfel au și sediul central. Am o lună de concediu în care să mă decid și încă o lună de acomodare în oraș, dacă accept. Este ceea ce mi-am dorit dintotdeaua, să avansez și să mă mut în țara mea preferată. Iubesc România, aicinam crescut, dar Anglia rămâne prima în lista mea de preferințe, fiind țara unde m-am născut.

De doi ani lucrez part time făcând asigurări în fiecare zi fără să mă abat de la program, dar acum am primit o ofertă mult mai bună. Unchiul meu, care mi-a făcut rost de slujba asta de la bun început, m-a asigurat că voi avea un viitor strălucit dacă voi învăța și voi asculta sfaturile celor care își doresc să mă ajute. Și așa am făcut. Am terminat liceul cu brio, am luat examenele cu ușurință și am excelat în domeniul IT. Ador informatica și tot ce ține de ea, am făcut chiar și facultatea în acest domeniu. De fapt, mai am un an și termin. Pe acesta cred că îl voi face la distanță dacă mă voi muta. Nu știu dacă sunt vreun geniu în ale It-ului, dar pot spune cu mâna pe inimă că mă descurc destul de bine și nu am nevoie de nimeni să îmi repare laptopul, de exemplu.

Întotdeauna am vrut să fiu pe picioarele mele, de aceea mi-am și luat slujba asta.
Slavă Domnului că am timp să mă gândesc la ceea ce mi s-a propus. Sper că nu va interveni ceva sau cineva care să-mi influențeze decizia de a merge în Anglia, pentru că îmi doresc foarte mult acest lucru și nu vreau să fiu dezamăgită, deși nu totul depinde numai de mine. 

   Îmi place Anglia și tot ce ține de ea, mai ales accentul ăla superb pe care am reușit să îl manevrez cât de cât. Presupun că este un plus și originea mea. Mama a lucrat acolo și din ce îmi amintesc, era fericită până la un moment dat, când a fost dezamăgită și distrusă de singurul bărbat pe care l-a iubit vreodată.

Am o viață « obișnuită », ca să zic așa. În fiecare zi fac același lucru: mă trezesc, merg la muncă, vin acasă, mănânc, mă spăl, mă uit la tv sau stau pe net, apoi mă pun să dorm. Unele sfârșituri de săptămână le petrec într-un club micuț din apropiere împreună cu vecinul și în același timp prietenul meu bun. Am și o "BFF", dar ea locuiește în orășelul în care am trăit până la paisprezece ani, când am fost nevoită să mă mut la Eforie Nord, în casa unchiului meu. Eforie este o stațiune foarte frumoasă și liniștită, exceptând vara când începe sezonul estival și se țin concerte pe plajă, oamenii venind cu miile.

De ce am fost nevoită să mă mut ? Pentru că mama m-a părăsit mult prea devreme și nu eram pregătită, iar tata, ei bine, de el nu știu nimic, aveam doar cinci ani atunci când ne-a lăsat baltă pe mine și pe mama. Cel puțin așa îmi spunea ea. Nu știu de ce, dar nu semăn cu niciunul din ei și aici mă refer la caracter. El a fost un laș când a decis că nu are nevoie de noi, iar ea s-a distrus singură închizându-se în sine și suferind până nu a mai rezistat și și-a dat duhul, fiind foarte bolnavă. Nimeni nu a știut de boala sa până nu a fost prea târziu.
Eu am fost cea mai puternică și am rezistat tuturor acestor lucruri, dar ei erau mult prea slabi să înfrunte viața și ceea ce are de oferit, cu bune și rele. Unchiul nu a acceptat să mă lase în grija bunicilor. Nu spun că nu mă puteau îngriji, dar am fost cu toții de acord să merg într-un oraș mai mare pentru o educație mai bună și mai multe șanse de reușită în viață. Mătușa a fost mai mult decât fericită că va mai avea o fată. Îmi pare rău că bunicii au rămas singuri, dar ei știau că ăsta era cel mai bun drum de urmat în viață pentru mine. Îmi este foarte dor de ei și trebuie să îi vizitez, mai ales dacă voi pleca. 

Nu am avut niciodată parte de o distracție adevărată, pentru că eram prea ocupată să îmi asigur viitorul, deși tânjesc după așa ceva. Aș vrea să evadez măcar pentru o zi din rutina asta și să mă distrez atât de tare încât să uit de toate și de toți.