Dysphoria: Disforie În Iubire

Dysphoria - Prolog

Trăgea adânc în piept fumul ţigării. În ochii săi, exagerat de gri acum faţă de albastrul-verzui ce-l înfăţişau odată lumii, se oglindea perfect tristeţea cerului. Cu mâinile sale tremurânde a scrumat aleatoriu, fără a-şi desprinde ochii de farmecul văzduhului. Lăsa fumul să-i iasă uşor printre buzele-i crăpate, buze ce îi schiţau cerului acel zâmbet specific lui, mult prea strâmb pentru a nu fi considerat trist. Părul blond, ciufulit, ducând spre roşcatul apusului de odinioară, se afla în contrast perfect cu obrajii palizi. Se cutremurase uşor, trecându-şi degetele prin el precum un copil.

Aerul îmi părea mult prea rece pentru sfârşitul lui septembrie. Am aruncat chiştocul cu o precizie neîndemânatică, suficientă, însă, pentru a nimeri coşul; am oftat. Am plecat capul, încleştându-mi pumnii. Venele-mi erau accentuate. Ultimile fărâme de energie pe care le mai aveam mi se scurgeau leneşe spre vârful degetelor, creând mici scântei albăstrui. Mi-am încleştat maxilarul, încercând să-mi ţin lacrimile în frâu.
Era pentru a nu ştiu câta oară când realizasem cât de greu este să te schimbi; să te distrugi, să te pierzi în propriul întuneric, să nu te mai poţi regăsi complet, oricâtă bunăvoinţă ai avea. Până şi cu flăcările Iadului m-aş fi putut obişnui, odată ce m-aş fi acomodat acolo. Prin minte îmi treceau fel de fel de secvenţe. Întorceam capul uşor în jurul meu; le puteam vedea. Palide fantome ale trecutului, posedând ultimul strop de claritate psihică pe care îl mai aveam. Părea că mă voiau. Încremenisem. Ochii ăia aurii. Zâmbetul de copilă. Mâinile ei fragile, întinse delicat spre mine. Mişcările precise. Râsetele noastre; le puteam auzi la unison, mult prea puternic. Dansul siluetelor noastre, mult prea hipnotizant spre deosebire de scânteile de energie. Privirile. Zâmbetele. Atingerile. Mângâierile. Îmbrăţişările. Sărutările. Fiorii. Scâncetele. Iubirea.
Am urlat. Mă ardeau. Trecutul mă ardea dintotdeauna, ştiam prea bine... Dar continua să mă bântuie. Uneori, mi-aş fi dorit doar ca fiecare parte rănită din mine să dispară. Dar, dacă asta s-ar fi întâmplat, probabil n-ar mai fi rămas nimic din mine în afară de praf de stele.
Am surâs copilăreşte.
Şi totuşi, mi-aş fi dorit să dispară.
Mi-am scuturat mâinile, eliminând vizibilitatea energiei. M-am ridicat de pe scările reci şi mi-am trecut degetele prin păr încă o dată.
Nu eram pregătit.
În tot timpul ăsta învăţasem că, indiferent de cât de puternic eşti, tot vei ajunge să şi cazi. Şi indiferent de cât de puternic este impactul cu asfaltul, Soarele va răsari la începutul zilei şi pe strada ta, îndemnându-te să te ridici dracului din nou şi din nou. Să zâmbeşti din nou. Să încerci din nou. Dar până când?
Ironic este că tot ce mi-am dorit vreodată era ceea ce aveam deja. Bucuria provocată de fiecare rază de Soare în parte, adrenalina fiecărui pas parcurs, savurarea fiecărei melodii pe care o reascultam, mângâierea fiecărei rafale de vânt, liniştea oferită de picăturile de ploaie, lumina stelelor la miez de noapte, afecţiunea oferită de părinţi, de soră, de prieteni.
Păcat că am ales ceea ce nu îmi trebuia, ceea ce îmi intra sub piele, otrăvindu-mi fiecare celulă în parte, precum nişte droguri pe care nu le-am injectat, fumat sau înghiţit vreodată. Nişte droguri care m-au distrus psihic, fizic şi spiritual, făcându-mă să nu mai ştiu ce înseamnă Paradisul. Drogurile iubirii.
Iubirea? Niciodată. Doar persoanele nepotrivite, sau... Incapabilitatea mea de a iubi cum trebuie. Poate că nici nu ştiam ce înseamnă, cu adevărat, iubirea.
Propria-mi energie mă făcuse să mă cutremur; odată cu ea, lacrimile pe care mi le ascundeam loviseră asfaltul, iar odată cu ele începuseră să cadă şi primele picături de ploaie. Am rânjit cu tristeţe şi mi-am tras gluga pe cap, privind, încă o dată, cerul, precum un vechi prieten pierdut de mult. Simţeam cum ultimile scântei de energie se reflectau în ochii mei, chiar de nu puteam vedea.
Tot ce trebuia să fac era să pornesc, din nou, de la început.