Dysphoria: Disforie În Iubire

Capitolul 6: Flăcări divine

Vocea ei îmi răsuna într-una în cap, făcându-mă să mă cutremur. Aveam în braţe persoana pe care o ştiam dinainte să îmi izbesc inima de pământ din pricina unei iubiri fără speranţă. O priveam hipnotizat de scânteile aurii ale ochilor ei. Îmi încleştasem pumnii, savurând din plin durerea doar pentru a nu mă pierde în braţele ei. Nu era acelaşi auriu de care mă îndrăgostisem cândva, căci persoana din braţele mele nu ar fi putut fi vreodată precum ea; era mai presus de-atât. Oricum ar fi fost, însă, privirea ei, mă făcea să mă cufund într-un sentiment blând, plăcut. Nu îi puteam da o denumire anume, însă se simţea divin. Mă privea atent, fixându-mi constant privirea cu a ei. Nu îi venea să creadă; sincer, nici mie. Degetele mele de plimbau stângace pe spatele ei, cuprinzând-o mai mult, ţinând-o protectiv. Corpul ei fragil se cutremură uşor în braţele mele. Nu ştiam ce să fac, ce să spun sau cum. Mă bucuram pur şi simplu de faptul că îmi aveam îngerul în braţe, singurul înger care a îndrăznit să se apropie de tot Iadul prin care trecusem.
Mă uitam la Elise; rânjea satisfăcută, de parcă ştia persoana din braţele mele şi arânjase totul. Era, însă, puţin probabil. Blodina se întoarse brusc, întâmpinând din priviri o altă persoană.
- Amélie!
Vocea ei era plină de entuziasm. Vedeam cum energia ei începuse să sclipească pe măsură ce privea cu atenţie în spatele ei. Mulţumesc am gândit pentru mine, aşteptând ca ea să îmi fi citit gândurile. Îşi întoarse privirea spre noi şi plecă uşor capul, îndepărtându-se de uşă cu paşi rapizi. Nu am putut observa respectiva persoană, căci uşa se închise în urma Elisei. Ştiam, însă, despre cine era vorba.
- A-ar cam trebui să mergem şi noi, n-nu crezi?
Vocea fetei tremura de emoţii. Degetele ei se jucau blând pe pieptul lui, sperând ca el să nu observe. Îşi mușca buza constant, abţinându-şi lacrimile de fericire. În braţele ei se afla persoana pe care o aşteptase atât, persoana pentru care luptase atâta timp doar pentru a o avea, în sfârşit, alături. Aiden tăcea, cuprins, de asemenea, de nişte emoţii pe care le considera ciudate. Nu ştia dacă să plece sau dacă să rămână. Nu ştia cum să se poarte. Voia să o ţină prinsă în braţele lui şi atât. Avea nevoie de asta. Avea nevoie de ea.
Fata îşi ridică privirea spre el, plimbându-şi degetele pe spatele lui, aproape de ceafă. Îi fixa privirea cu a ei, pierzându-se în amestecătura de culori pe care ochii lui o înfăţişa. Energiile lor se uneau prin atingeri, provocându-le fiori. Băiatul îşi plimba vârful degetelor pe talia ei, pierdut în gânduri. Amândoi se gândeau la acelaşi lucru, însă niciunul din ei nu îndrăznea să spună ceva. Într-un final, fata rupse liniştea.
- Aiden, şopti.
- Angel?
- Nu ştiu cum de s-a întâmplat asta. Nu ştiu cum am ajuns aici, dar, Dumnezeule, nu regret absolut deloc.
- Eşti aici...
Vocea mi se frânse din cauza emoţiilor.
- Sunt cu tine, Aiden.
Zâmbise. Nu mă săturam din a o soarbe din priviri. Energia îmi pulsa în vene cu putere. Inima stătea să îmi sară din piept. Oare ne gândim la acelaşi lucru? Îmi plimbam uşor degetele pe pielea ei palidă, jucându-mă uşor cu mici şuviţe din părul ei. Mă privea nerăbdătoare precum un copil. Rânjisem, mângâindu-i obrajii uşor. Îi simţeam vârful degetelor pe ceafa mea. Mă trase subit înspre ea, unindu-şi buzele moi cu ale mele într-un sărut pasional. Simţeam flăcările unei iubiri apuse de mult timp în sufletul meu, un sentiment făcut praf pe care nu l-aş mai fi considerat viu vreodată. Se simţea divin, de parcă apucasem să gust din fructele Paradisului. Se simţea al dracului de bine şi greşit în acelaşi timp. Savuram fiecare moment. Închisesem ochii, trăgând-o de talie mai aproape de mine.

"Aproape".

Am simţit cum pielea obrajilor ei alunecă de sub vârful degetelor mele; ea, sărind înapoi speriată, îşi lăsă ţipătul să-mi inunde urechile. Simţeam cum pământul îmi fuge de sub picioare. Simţeam cum rămân fără vlagă, cum mă prăbuşesc peste propriile sentimente. O priveam confuz. Tremura.
Doamne, acea privire...
Mă simţisem de parcă o rănisem din nou. Îi promisesem că nu o voi răni vreodată. Începusem să mă cutremur. Simţeam cum îmi cedează genunchii. Un sentiment de panică amestecat cu vinovăţie şi frustrare îmi inunda corpul. Priveam cum nuanţele de verde ale energiei mele dispăreau, devenind gri.
Pierdusem.
El îşi întoarse capul, privindu-ne. Mă fixa cu privirea, nenorocitul. Îşi dăduse seama de ce tocmai făcusem. Se dăduse mai aproape, oprindu-se lângă ea. Îmi venea să râd şi să plâng în acelaşi timp. Ea se cuibărea lângă el, cerşind atenţie. Mă fixau cu privirea. El mă privi din cap până în picioare.
- Ştii că e cu mine, nu?
Am închis ochii. Simţeam cum mi se frânge inima încă o dată; de data asta, chiar în faţa ochilor ei.
- Ştiu. Am auzit zvonuri.
- Mhm. Frumos gest din partea ta.
Pufnise, trăgând din ţigara aflată între degetele sale. Ar fi vrut să mă bată, dar avea un oarecare respect faţă de mine, ceva ce mi-am impus de-a lungul timpului faţă de persoanele ca el; asta şi faptul că mişuna garda în zonă. Nu cred că ar fi vrut să se aleagă cu ei pe cap din nou. Am făcut un schimb de replici de-a dreptul penibile cu el. O priveam doar pe ea. O simţeam cum îmi pătrunde în suflet, devorând bucăţi masive din el.
Privirea aia...
Am râs involuntar. Se prefăcea, a dracului. Se străduia să nu zâmbească pentru a nu se da de gol, dar puteam simţi cât de mult se prefăcea şi, pentru a nu ştiu câta oară, eu eram considerat drept agresor; ea îmi era victimă.
El îmi spunea cât de mult ar fi avut ea nevoie de mine, dar nu ştia nimeni cât de mult aveam eu nevoie de ea. Mă ridicase doar ca să mă doboare. Mă făcuse să o iubesc doar ca să ajungă să mă urască. Îmi devora sufletul cu satisfacţie în privire, sentiment ascuns în spatele îngerului pe care o consideram a fi. Nu ea era victima; eu îi eram victimă. Muşcasem momeala. Rânjise, privindu-mă într-un mod superior pe care îl detestam.
Mi-am luat la revedere cu inima făcută praf. Simţeam cum fiecare pas devenea mai greu. Simţeam cum cedez. Urlam cât mă ţineau plămânii. Plângeam. Râdeam cu lacrimi sărate pe obraji. Loveam scoarţa unui nenorocit de copac printre râsetele-mi nebune, fără să îmi mai pese de lacrimi. Nu simţeam decât durere fizică şi o arsură infernală în zona pieptului. Nu îmi venea să cred că pierdusem; că o pierdusem. Simţeam cum toată energia mea pierise, lăsând doar urme de cenuşă. Mă înecam în lacrimi şi-n propriul sânge, privind cerul cu amărăciune. Ştiam că cenuşiul norilor se reflecta în ochii mei reci, pierduţi. Nu era doar nenorocita de despărţire, cât şi faptul că o lăsasem să îmi frângă sufletul, singurul lucru bun din mine. Mă pierdeam încet, respirând cu greu. Simţeam cum umbrele mă înconjurau, privindu-mă cu sete. Eram o pradă uşoară. Îi aruncasem o ultimă privire de departe, simţind cum corpul meu se prăbuşeşte, izbindu-se, în cele din urmă, de asfaltul rece. Corpul îmi era greu, iar privirea îmi era înceţoşată. Încercam să îi urlu numele, însă nu am reuşit decât să îmi închid ochii.
"Aiden!"
Era aproape...
"Aiden, nu!"