Dysphoria: Disforie În Iubire

Capitolul 4: Amintiri spulberate de durere

- ... Jocul ăsta de orgolii dintre noi.
- Mhm. Nu-i aşa?
Îşi muşcase buza, fixându-mă dominant cu privirea. Trecerea de la înfăţişarea angelică la adevărata ei atitudine mă tulburase, făcându-mă să respir greoi. M-am dat mai aproape, ranjind.
"Joc de orgolii să fie."
- Mereu.
Râse, ascunzându-şi aurul ochilor în spatele pleoapelor. Îmi îndreptasem spatele, gata de "atac". Mă dădusem mai aproape, trăgând-o de talie, şoptindu-i cât de mult o adoram, la dracu'. Gemuse. Îmi rânjise imediat cum îi dădusem drumul. Mă voia. Voia să îşi calce pe orgoliu, voia să mă aibă din nou. Îi puteam citi dorinţele în privire, imediat cum îşi deschise ochii.
"Fă-o. Fă-o acum. E ultima ta şansă."
Am râs. Nu. Nu voia să îşi calce pe orgoliu. Voia să mă facă pe mine să calc pe orgoliul amândurora. Mă simţeam prins în capcană, dar nu muşcasem, încă, momeala. Îmi era greu să mă decid. Intenţionam să plec, să o las acolo în orgoliul şi în dezamăgirea ei. Schimbam vorbe fără sens. Abia de mi le aduc aminte.
- Nu regret că te iubesc, ştii. Şi nu voi regreta ceea ce voi face.
- Şi ce vei face?
Rânjeam. Ştia prea bine ce voiam.
- Oh, nu.
Pufnise, spre surprinderea mea.
- Ba da, am spus simplu.
- Nu.
"Poftim?"
- Oh, ba da.
- Nu!
Vocea ei răsuna cu ecou în mintea mea, făcându-mă să îi râd în faţă. Îmi simţeam energia alergându-mi prin vene, văzând nuanţa de verde palid pe care acestea o aveau. I-am rânjit, dând să plec. Zâmbetul îi pierise. Da, era acel zâmbet de "voi spune nu, deşi vreau ca răspunsul să fie da". Acel zâmbet de "te provoc, dar mai bine nu ai face-o".
"De ce oare?"
Aruncasem o ultimă privire spre ea. Plecase capul. Având privirea în pământ, oftase lung. Energia îi dispărea încetul cu încetul. Nuanţa palidă de auriu dispărea şi nu voiam să las asta să se întâmple.
- La dracu' cu asta.
Nu apucase să îşi ridice privirea, căci m-am repezit înapoi spre ea, ridicându-i chiar eu capul. Am privit-o în ochi. Buzele noastre s-au unit. Aproape am simţit acei fiori, acele scântei provocate de unirea energiilor noastre, acea iubire după care amândoi tânjeam în ciuda situaţiei dintre noi. Aprope că am simţit cum îmi cresc aripi şi cum redevin ce eram cândva.
"Aproape."
- Destul!
Am urlat. M-am trezit cu pumnii înfipţi în peretele solid ce înconjura o clădire aflată chiar lângă liceu. Plângeam confuz, fixându-mi pumnii cu privirea. Asta e. Durerea. Durerea mă făcea să îmi revin atunci când mă pierdeam. Mi-am retras pumnii uşor, privindu-i şocat. Îmi era greu să respir. Auzeam râsete în depărtare. Căcat, m-au văzut. Încercam să le ignor gândurile şi cuvintele, holbându-mă la sângele ce picura pe asfalt. Mi-am ridicat uşor privirea, văzând peretele crăpat, pătat cu sângele meu. Mi-am lăsat pumnii uşor relaxaţi, ignorând durerea. Priveam în gol. Mi-aş fi şters lacrimile de-aş fi fost sigur că nu-mi mânjeam şi faţa. Am aruncat o privire la motocicletă şi mi-am pus ghiozdanul în spate, îndesându-mi mâinile în buzunarul hanoracului. Mă usturau ca dracu' după un timp, dar credeam că ar fi fost mai bine aşa decât să le las la iveală. Am trecut pe lângă puştii care mă bârfeau fără să îmi iau privirea de la drum. Continuau să comenteze şi să râdă; încercam cu greu să mă abţin.
- Hei, fraiere. Cu tine vorbim!
- Uau, frate, parc-ai fi fetiţă.
Mi-am strâns pumnii şi l-am privit în ochi pe unul din ei, simţind cum fiori de energie îmi străbăteau spatele, dându-mi puterea de care aveam nevoie. Am rânjit, mârâind înfundat. Încremenise. Am râs,  continuându-mi drumul. Era cea mai simplă şi cea mai eficientă metodă pentru a scăpa de oamenii de genul; dacă îi puteam numi oameni. Mi-am retras mâna dreaptă din buzunar, privind mica flacără în nuanţe palide de verde. Simţeam cum mi se reflectă în privire, făcându-mă să rânjesc. Nu am băgat de seamă persoana aflată la câţiva paşi de mine. Mi-am lăsat mâna uşor în jos, privind-o cu atenţie.
Era nouă, dar nu părea să fie boboacă. Era îmbrăcată simplu, într-o rochie albă, lungă până la nivelul genunchilor. Ceva mă atrăgea la ea, dar nu îmi dădeam seama ce anume. Felul în care vorbea cu ceilalţi, poate? Felul în care zâmbea? Părea că mă observă, trăgând cu coada ochiului în direcţia mea. Cred că se simţea inconfortabil după felul în care îşi dăduse părul după ureche, sprijinindu-se pe celălalt picior. Mi-am pus rapid mâna în buzunar, observând cum o fixase cu privirea. Ochii ei căprui începeau să mă cerceteze în detaliu, chiar dacă părea prinsă în discuţie. Am simţit un brânci în umăr şi am scâncit scurt.
- Uită-te pe unde mergi, fraiere.
Un grup de vreo patru indivizi începuseră să râdă, trecând pe lângă mine. Aparent, împingând un om care stă pe loc era interpretat ca fiind "foarte amuzant" de către tărtăcuţa acestora. Mârâiam înfundat cât îi fixam cu privirea. Unul din ei o fluierase pe fata care îmi captase atenţia mai devreme.
"Eşti în pericol."

Dar nu el era "victima". Ceva îi spunea, însă, să se apropie de ea. Trăgând adânc aer în piept, Aiden se încordă, înaintând încrezător în spatele lor. S-a repezit în spatele fetei fix când unul din nenorociţi -aşa cum îi poreclise el- plănuia să se apropie de ea. Gândurile lor îl scârbeau. Bineînţeles, el credea că acesta era singurul lucru de care ei puteau fi în stare: impulsurile animalice; asta şi comentariile lor proaste. Îi fixa cu privirea, arătând dominanță. Aşa-zisul agresor râse, vrând să îl împingă pe băiat, însă Aiden îi prinse încheietura chiar înainte ca tipul să apuce să îl atingă. Acesta se holba la el şi la sângele de pe pumnul său de parcă nu mai văzuse aşa ceva până atunci. Îşi retrase rapid mâna, continuându-şi drumul. Aiden nu mai dorea să ia în seamă comentariile lor din nou, aşa că a luat-o în direcţia opusă, aruncând o privire peste umăr fetei. Ea îl urmărea cu privirea. 
A intrat în clădire, luând-o rapid pe scări până la etajul doi. Cerceta fiecare uşă a clasei cu atenţie, căutând cabinetul medical de care îi spuse Elise. S-a oprit brusc, însă, când a auzit ecoul unor paşi răsunând în spatele lui. S-a întors rapid şi a întâmpinat-o pe fata de mai devreme cu un zâmbet strâmb, nesigur. Ea privea uluită în jur, fascinându-l până în momentul în care ochii ei îi fixau pe ai lui. Obrajii i se înroşeau vizibil pe măsură ce înainta spre el. Chicotea copilăreşte, oarecum timid şi îl cerceta din priviri. Aiden putea observa o urma de îngrijorare in ochii ei.
"Doamne, eşti bine?"  
- Huh?
- Uhm, scuză-mă...
- Nu îţi cere scuze.
Zâmbisem, privind-o în ochi. Vocea ei mi se părea extrem de familiară, dar nu îmi puteam dădea seama de unde. Mă încruntam, încercând să îmi dau seama de unde o cunoşteam; nu părea să fie din liceu. Îşi uni mâinile, trase aer adânc în piept şi spuse pe un ton timid:
- Uhm, voiam să îţi mulţumesc pentru mai devreme, ai fost foarte drăguţ...
- Oh, eu îţi mulţumesc.
Îi luasem mâna grijuliu într-a mea, lipindu-mi delicat buzele de pielea ei. Era rece precum gheaţa. Roşise mai mult decât înainte. Îşi retrase mâna uşor, privindu-mă mirată; parcă eram primul băiat pe care îl văzuse până atunci. 
"Oh, Doamne, mâna lui..."
Îmi retrasem mâna la rândul meu, băgând-o în buzunar, rânjind precum un prost.
- Păi, eu ar cam...
- Ai nevoie de un medic, mă întrerupse.
- Poftim?
- Mâna ta... Vino cu mine. Te rog.